| Referate filozofie | Bac 2008 filozofie| Recomanda unui prieten

Anxietatea este o permanenţă a modului de fiinţare uman,existând în spaţiul dialogului dintre sine şi eu, fiind incitată de contactul de orice fel între eu şi lume.Este la temeiul oricărei puneri în act a omului, la temeiul oricărei trăiri, iar trăirea aceasta vine la rândul ei să o întemeieze.Ambiguitatea anxietăţii ,ca atitudine primară ,în primă instanţă autosuficientă se răsfrânge asupra individului uman ,modelându-l ambiguu.Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de nenumit,suportată, totodată intimă şi străină individului,creând şi distrugând.
Existenţialismul este cel care revelează anxietatea şi este în stare să o asume, descoperindu-I relaţia esenţială cu existenţa. Existenţa (lat. Ex-în afară, sistere-a sta) este faptul de a apărea şi de a se manifesta în afară,a te confrunta cu faptul prezenţei şi participării la o lume schimbătoare şi potenţial primejdioasă. Condiţia individului concret este una de anxietate , rezultată din înţelegerea inevitabilei sale libertăţi de opta între posibilităţi, din necunoaşterea viitorului, din apropierea morţii, din finitudinea unei existenţe care a fost precedată de neant.
Anxietatea dă naştere deopotrivă îndoielii şi disperării,consideră Kierkegaard,însă drumul spre absolut este cel ce se confundă adesea cu disperarea anxietăţii,disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un final în devorare a finitudinilor,descoperire a arbitrariului din ele.
Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se desfăşoară pe fundalul unei etici creştine, suportând conexiuni multiple cu dogmatica, numită de filosoful danez a doua etică (spre deosebire de etica necreştină, prima , caracterizabilă prin refuzul păcatului şi conexiunea cu metafizica). Idealitatea acestei etici constă în conştiinţa penetrantă a realităţii, iar a-şi păstra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea păcatului implică o dificultate deosebită a problemelor etice. Noua etică presupune păcatul strămoşesc, prin care explică păcatul însuşi şi plasează identitatea drept obiectiv, într-o mişcare de jos în sus; cuprinde, în anvergura ei, realitatea păcatului.
Discursul lui Kierkegaard despre anxietate abordează tangenţial problema păcatului, având în vedere că anxietatea este condiţie prealabilă a păcatului, “libertatea captivă în sine însuşi” ,mijlocitoare între posibilitatea şi realitatea păcatului. Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea reală a păcatului, iar dogmatic, de cea ideală. Scopul scrierii va fi mărturisit dintru început a trata conceptul de anxietate din punct de vedere psihologic , având în vedere dogma păcatului strămoşesc. Premisele de la care porneşte în abordarea păcatului, pe care le va justifica pe parcurs, sunt , că păcatul nu este nici un fel de stare ( ca stare de potentică nu este , în timp ce de fapt el este) , şi că a-l descrie ca boală, anormalitate, lipsa de armonie înseamnă o falsificare a conceptului 3.
Cuvântul danez Angest a fost echivalat în limba germană cu Angst, în engleză cu dread , fear sau anxiety, în timp ce traducerile franceze s-a impus angoisse; el a cunoscut o largă răspândire în filosofia existenţialistă interbelică, în special datorită teoretizărilor lui Heidegger şi Sartre. Semnificaţia anxietăţii lui Kierkegaard este de fior de spaimă faţă de ceva nedefinit şi indeterminabil ,spre deosebire de sentimentul de frică, în care obiectul este concret, individual.
Kierkegaard consideră că omul este individ, fiind, în felul acesta , atât el însuşi, cât şi tot neamul, iar întregul neam participă în/la individ precum individul la intregul neam . Desăvârşirea omului , privită ca stare, constă în faptul individului de a fi el însuşi, precum şi neamul. Această contradicţie este expresia unei sarcini şi impulsul unei mişcări, mişcare ce creează istoria. Istoria neamului merge mereu înainte, în timp ce individul o ia mereu de la început, fiind el însuşi şi neamul, şi astfel, încă o dată şi istoria şi neamul. Adam a fost el însuşi şi neamul , astfel încât ceea ce îl explică pe Adam, explică istoria neamului şi reciproc. A-l considera cap al geniului umane presupune un început fantastic al neamului uman, ce ridică dificultăţi insurmontabile.
Tradiţional s-a considerat că păcatul lui Adam condiţionează păcătoşenia drept consecinţă, al doile prim păcat - primul păcat al insului de după – presupunând păcătoşenia drept condiţie. Filosoful danez polemizează cu această luare de poziţie, afirmând că primul păcat este determinantul calităţii, Păcatul5, că puterea exemplului , păcătoşenia este doar o determinare cantitativă , un fel de elan înaintea saltului, dar care nu explică totuşi saltul reprezentat prin păcat.
Păcatul lui Adam este păcatul strămoşesc, caci neamul nu o ia de la început cu fiecare individ, astfel încât starea de păcat a nemului dobândeşte o istorie, care merge înainte prin determinaţii cantitative, în timp ce individul participă la ea prin saltul calitativ.
Nevinovăţia este o calitate, o stare care poate să dureze şi care nu poate fi anulată decât prin vină, care se pierde prin păcat. Vinovăţia lui Adam şi vinovăţia omului de după, este esenţialmente aceeaşi, diferenţa fiind o expresie cantitativă, nu calitativă: vinovăţia neamului este prezentă în neştiinţa insului, manifestându-se, prin fapta lui , drept vinovăţia acestuia.
Conceptul de anxietate este abordat de Kierkegaard în strânsă legătură cu cel de nevinovăţie; nevinovăţia este starea în care omul nu este determinat ca spirit, ci este determinat sufleteşte în unitate nemijlocită cu naturaleţea lui 6. Taina nevinovăţiei este că înseamnă linişte, dar totodată anxietate, născută din nimic; spiritul işi proiectează visător propria realitate, nimicul, iar acest nimic vede nevinovăţia mereu ca fiind în afara sa.