Descriere referat

| Referate agricultura | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Odată cu desfiinţarea Imperiului Roman de Apus, cu invaziile popoarelor barbare şi c decăderea oraşelor, a dispărut şi categoria negustorilor profesionişti. Ceea ce nu înseamnă că ar fi dispărut şi activitatea comercială. Dimpotrivă: existenţa unor centre comerciale - menţionate în documente încă din secolele VII-VIII - confirmă practicarea unui "comerţ fără negustori" ( M.-M. Postan ); cu alte cuvinte un trafic efectuat pe o rază locală sau regională de ţăranii care îşi duceau surplusul de produse la târgurile săptămânale1. Mănăstirile, de asemenea, îşi aveau oamenii lor însărcinaţi cu vânzarea produselor de pe domeniile mănăstiri şi cu cumpărarea altora de care aveau nevoie1a.
În anul 744, Pepin cel Scurt - pe atunci doar majordom al Palatului - cerea episcopilor din regatul franc să creeze în fiecare dioceză ( acolo unde încă nu existau ) anumite locuri destinate tranzacţiilor comerciale, controlate de autoritatea administrativă. Un secol mai târziu, asemenea târguri erau atât de multe încât, în 864, regele Carol cel Pleşuv a dat dispoziţii conţilor să întocmească liste cu toate târgurile active de pe teritoriul lor. Totodată, regele interzicea să se ţină târg Duminica, - interdicţie repetată şi de Carol cel Mare şi de urmaşii săi: cee ace arată că târgurile aveau loc adeseori chiar Duminica - şi de-a lungul întregului Ev Mediu Duminica a fost considerată zi de târg. Unii negustori ocazionali - de exemplu sărarii - mergeau din târg în târg.
Pe lângă aceste târguri săptămânale, annual ( sau de două ori pe an ) aveau loc şi bâlciuri, care durau mai multe zile. Veneau negustori şi cumpărători de la distanţe mai mari ( la bâlciul din Saint-Denis, de lângă Paris, veneau şi din Anglia, din Italia sau din Spania ); iar volumul tranzacţiilor era, bineînţeles, incormparabil cu cel al târgurilor. Asemenea bâlciuri sunt atestate deja în sec. IX; penrtu ca în secolul următor numărul lor să crească rapid. Regii aveau tot interesul să acorde atenţie şi protecţie, din moment ce taxele percepute de vânzări le alimentau tezaurul.
Biserica nu se arăta deloc favorabilă comerţului. Doctrina creştină stabilea că scopul muncii este asigurarea necesarului pentru a te menţine în condiţiii minime de existenţă, căci sărăcia era considerată o virtute, o condiţie a fericii înn lumea "de dincolo". Acumularea de bogăţii, investirea de capitaluri în operaţii comerciale, împrumutul cu dobândă însemnau căderea în păcatul cupidităţii şi al avariţiei. Începând cu secolul al IX, Biserica a extins această prohibiţieşi asupra lumii laicilor. În practică, mănăstirile au fost printree primele care au eludat interdicţiile date de Carol cel Mare. "Biserica însăşi a fost constrânsă să recurgă incontinuu la banii acelor bancheri a căror activitate o condamna"3.
Pentru a reliefa şi aspecte pur economice precizăm că încă de la sfârşitul secolului al VIII-lea se stabiliseră anumite baremuri, anumite tabeluri care fixau preţurile principalelor produse. Chiar în cazul în care schimburile se făceau în troc, vânzătorii şi cumpărătorii aveau în felul acesta o posibilitate de a se referi la evaluări în moneda de circulaţie curentă, în dinari:
- o măsură4 de ovăz costa 1 dinar; de orz 3; de secară 4, iar de grâu 6 dinari
- 1 dinar era 23 de pâini de ovăz, 20 de orz, 15 de secară şi 12 de grâu ( o pâine avea aproximativ 1 Kg )
- o oaie costa între 12-15 dinari; un câine de pază 12, o vacă 14, un bou 24-108, un taur 72, un cal de muncă 240, un cal de călărie sau de război 360 dinari
- un veşmânt de in 4, de postav 12, o blană de oaie 12, de zibelină 120, un capişon de călugăr 60
- o spadă 60, împreună cu teaca 84, un coif 72, o cămaşă de zale 144, o lance şi un scut 14
- un sclav bărbat, în Italia costa 144 de dinari ( în 725 ), sau 170 în 807; la Lyon, la începutul secolului al IX-lea, un sclav costa între 240-360


Negustori

În epoca merovingiană, comerţul din regiunea centrală a regatului ( cuprinsă între Loara şi Meuse ) era în mâinile unor negustori orientali, îndeosebi sirieni şi evrei. ( când Siria bizantină a căzut în mâinile arabilor, în anul 635, negustorii sirieni s-au refugiat în Italia; la nord de Alpi predominau negustorii evrei ). Aceşti orientali aduceau - încă din timpul Imperiului Roman - dinţările Orientului produse exotice şi articole de lux: mirodenii, untdelemn, curmale şi smochine, stofe scumpe, mătăsuri, papirus din Egipt, obiecte din piele artistic lucrate, exportând mai ales metale preţioase sub formă de monede. Negustorii evrei - despre a căror activitate suntem mai bine informaţi începând din secolul XI - se stabiliseră în deosebi în marile oraşe din Italia, Franţa şi Germania5.
În perioada carolingiană evreii nu erau singurii negustori de profesie. Mulţi negustori profesionişti - care lucrau fie pe contul regelui, al nobililorm episcopilor sau abaţilor, fie pe cont propriu - transportau până în punctele cele mai îndepărtate ale Imepriului alimente, în special grâne, sare, vin dar şi fier. În acest sens, Carol cel Mare a luat iniţiativa de a interzice comerţul cu arme pentru a nui avantaja pe inimacii lui. Apariţia şi formarea acestei categorii de negustori angrasişti autohtoni spre sfârşitul secolului al VIII-lea şi în decursul secolului al IX-lea, este un fenomen nou în istoria economiei occidentale. foRmele pe care le-au luat structuraşi activitatea lor în diferite regiuni ale Occidentului au fost foarte diverse.
Pentru a continua tenta economică a lucrării, vom evidenţia câteva lucruri importante despre comerţul internaţional - o adevărată activitate de import-export - şi despre taxele vamale care se percepeau. Transportul mărfurilor, pe uscat sau pe căile fluviale, se percepeau - încă din timpul Imperiului Roman - anumite taxe; în epoca merovingiană, numai pe teritoriul Galliei, dar în timpul regilor carolingieni ( şi al succesorilor lor ), pe tot teritoriul Imperiului Franc. Taxele variau după regiuni, ajungând până la 10% din valoarea mărfurilor. În plus, se mai percepeau - la fel ca în ultimele secole ale Imperiului Roman - şi alte taxe suplimentare: pentru mărfurile transportate cu carele ( rotaticum ), pentru acostarea unei nave într-un port ( pontaticum ), pentru folosirea unui loc provizoriu de depozitare a mărfii, sau pentru intrarea pe poarta unui oraş ( portaticim ). Bineînţeles că după declinul puterii regale, aceste taxe au fost percepute de conţi şi de alţi mari feudali care au mai adăugat în mod arbitrar şi altele noi ( unii autori consideră aceste taxe "fictive" ).