| Referate biologie | Bac 2008 biologie| Recomanda unui prieten

Agroecosistemul florii soarelui suferă pierderi de biomasă vegetală
utilă datorită dăunării plantei de anumiţi patogeni şi dăunători animali
porţionaţi în reţeaua trofică.
Mecanismele naturale de autoreglare sunt slabe în agroecosistem,
astfel că în condiţii favorabile evoluţia bolilor şi dăunătorilor, agroproductivitatea poate fi grav afectată.
În aproape toate zonele de cultură a florii soarelui, agenţii fitopato-geni şi dăunătorii animali fitofagi constituie importanţi factori limitativi ai producţiei, însă pierderile de recoltă sunt determinate, în principal, de evoluţia unor boli parazitare.
Formarea florei patogene şi faunei dăunătoare, dinamica suprafeţelor atacate şi nivelul de dăunare, diferă de la o zonă de cultură la alta, în relaţie cu favorabilitatea mediului climatic cu rezistenţa genetică a formei cultivate, dar şi pe fondul influenţei factorilor tehnologici.
Protecţia agroecosistemului florii soarelui faţă de boli şi dăunători implică adaptarea continuă a sistemelor tehnologice la cerinţele factorului fitosanitar.
Tehnologiile agricole moderne promovează sistemul de protecţie integrată a florii soarelui, care îmbină toţi factorii cu rol de reglare şi combatere a populaţiilor de organisme dăunătoare în agroecosistem.
Literatura de specialitate face referiri la diferite măsuri de fitoprotecţie şi complexe de măsuri, cu importante elemente de integrare şi recomandă unele scheme de combatere.
Lucrarea de dizertaţie îşi propune să aducă unele contribuţii la combaterea principalilor patogeni şi dăunători ce compun mediul culturii florii-soarelui şi la fundamentarea protecţiei integrate a agroecosistemului, adecvat condiţiilor Câmpiei de Vest şi mai ales ariei judeţului Timiş.










CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND AGROECOSISTEMUL
FLORII-SOARELUI


1.1.Importanţa economică a florii-soarelui



Floarea-soarelui (Helianthus annuus L.), este o plantă uleioasă de mare importanţă economică şi alimentară.
Prin conţinutul seminţelor în substanţe grase (33-56 %) şi calitatea deosebită a uleiului rezultat în extracţie, planta reprezintă una dintre principalele surse de grăsimi vegetale, utilizate în alimentaţia omenirii, respectiv cea mai importantă sursă de ulei pentru România.
Ca sursă de ulei vegetal, pe plan mondial, floarea-soarelui ocupă locul al patrulea, după soia, palmier şi rapiţă.
Valoarea alimentară ridicată a uleiului de floarea-soarelui, se datorează conţinutului bogat în acizi graşi nesaturaţi, reprezentaţi preponderent de acidul linoleic (44-75 %) şi acidul oleic (14-43 %), cât şi prezenţei reduse a acidului linilenic (0,2 %), componente care-i conferă stabilitate şi capacitate îndelungată de păstrare, superioare altor uleiuri vegetale. Funcţia nutritivă a uleiului de floarea-soarelui este sporită de prezenţa unor provitamine a vitaminelor liposolubile A, D, E, fosfatidelor ca şi a vitaminelor B4, B8 , K. Uleiul mai conţine steroli (aproximativ 0,04 %) şi tocoferoli (fracţiune antioxidantă a uleiului vegetal, cca. 0,07%).
Capacitatea energetică (8,8 calorii/g ulei) şi gradul de asimilare ridicat, situează uleiul de floarea-soarelui aproape de nivelul nutritiv al untului (VRÂNCEANU şi colab., 1974)..
Uleiul rafinat de floarea-soarelui se foloseşte, în principal, în alimentaţie, în industraia margarinei şi a conservelor. Uleiul de floarea-soarelui este excelent pentru alimentaţie, având fluiditate, culoare, gust şi miros plăcute. Produsul este folosit şi în industrie pentru producerea lacurilor speciale şi a răşinilor, precum şi în pictură. Reziduurile rezultate în urma procesului de rafinare, se folosesc la fabricarea săpunurilor, la obţinerea cerurilor, fosfatidelor, lecitinei şi tocoferolilor. Fosfatidele şi
lecitina extrase din uleiul de floarea-soarelui, sunt utilizate în industria alimentară, panificaţie, patiserie, în prepararea ciocolatei şi a mezelurilor.
Turtele rezultate în urma procesului de extracţie a uleiului (aproximativ 300 kg/t sămânţă), constituie o sursă valoroasă de proteine pentru rumegătoare, iepuri, porci şi păsări (VRÂNCEANU şi colab., 1974). Turtele conţin proteină brută (între 33,7 şi 47,8 %) şi aminoacizi esenţiali, cu valori apropiate cu cele de la soia (HERA şi colab., 1989), excepţie făcând lizina, care se găseşte în cantităţi mai mici. Valoarea enegetică a turtelor este corelată cu gradul de decorticare a seminţelor .