Descriere referat

| Referate romana | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Încadrarea în evoluţia literaturii române

Publicată în primul număr al Daciei literare, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea programului revistei, cel puţin în două puncte ale acestuia – cel referitor la promovarea unei literaturi originale şi cel care recomanda subiecte autohtone de inspiraţie.Materialul este preluat din „cronice bătrâne” (Mihai Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, şi, pentru episodul omorârii lui Moţoc, din Miron Costin (de unde prelucrează scena uciderii lui Batişte Veveli). Aceasta nu înseamnă însă copiere servilă sau subordonare faţă de concepţia autorilor prelucraţi. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie conformă cu realitatea (şi aceasta mediată, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantică. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic şi mai puţin ale adevărului istoric.Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpuşneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri şi că mai aspră era soţia sa. Vinovat de această deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul şi imaginaţia sa – a reuşit să creeze o ficţiune credibilă.
Avem în Alexandru Lăpuşneanul prima proză istorică într-adevăr reuşită din literatura noastră, şi anume una care a stabilit pentru multă vreme standardele genului, o culme neîntrecută până în prezent.


Tema operei

Tema nuvelei este istorică – perioada medievală moldoveană (perioadă în care luptele pentru domnie duc la sărăcie), politica de îngrădire a marii boierimi de către domnitor şi ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569).


Subiectul operei

Subiectul urmează o desfăşurare ascendentă şi o clasică evoluţie a momentelor.

Expoziţiunea: Alexandru Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-şi relua scaunul domnesc, după ce, cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge „pre răpitorul” Ştefan Tomşa, care-i urmase la domnie. Lăpuşneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaşi care acum îl întâmpină aproape de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceştia vor să-l convingă să renunţe la tron, deoarece „norodul nu te vrea, nici te iubeşte”.

Intriga: Mânios, cu ochii scânteind „ca un fulger”, Alexandru Lăpuşneanu este hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunzând boierilor cu fermitate: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu […] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi […] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.

Desfăşurarea acţiunii: Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanu, Moţoc cade în genunchi şi-l roagă să nu-i pedepsească după fărădelegile lor, dar acesta le promite să-i cruţe, ba mai mult, îi făgăduieşte că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. După fuga lui Tomşa, Lăpuşneanu se aşează pe tronul Moldovei şi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile, iar „la cea mai mică greşeala dregătorească, la cea mai mică plângere […], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii […] şi nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”. Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile, impresionată fiind de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase „Ai să dai samă, doamnă!”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite „un leac de frică”.

Punctul culminant: Alexandru Lăpuşneanu „făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după care erau cu toţii invitaţi „să prânzească la curte”, cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanu vine la biserică îmbrăcat „cu toată pompa domnească” şi, după ce a ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane […], a sărutat moaştele sfântului”, rosteşte un discurs emoţionant în finalul căruia îşi cere tuturor iertare pentru că a vărsat „sângele multora”. Boierii sosesc la ospăţ însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. Spre sfârşitul ospăţului, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele boierilor” scot jungherele şi-i omoară pe toţi boierii. Lăpuşneanu pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşeză în mijlocul mesei, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci şi şapte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare”. Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică, promis, care leşină la vederea acestei grozăvii spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie […], în loc să se bucure, ea se sperie”. În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă, „dasă larmă pe la casele boierilor”, aşa că o mulţime „de norod, tot oraşul” venise la porţile curţii domneşti. Lăpuşneanu, înştiinţat de venirea norodului, trimise pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea aceea”. Moţoc este de acord, deoarece dacă au murit atâţia boieri, „nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămasă cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, ci se luaseră unii după alţii, ca şi acum când începură să-şi strige nemulţumirile: „Să se micşoreze dăjdiile! […] Să nu ne mai jăfuiască! […]