| Referate romana | Bac 2008 limba romana| Recomanda unui prieten

Umorul este o formă a rîsului, o manifestare a bunei dispoziţii. La I. Creangă umorul este alături de oralitate trăsătura dominantă a Amintirilor din copilărie. Umorul la Creangă este unul sănătos, de origine populară.
Principalele categorii ale umorului sînt: umor de situaţie (izvorît din fapte, situaţii, întîmplări: prinderea muştelor cu ceaslovul, molipsirea de rîie de la caprele Irinucăi, aplicarea poştei la tălpi, bătaia dintre Mogorogea şi Pavăl, întîmplarea de la scăldat, vînzarea pupăzei etc); umor de caracter (izvorît din felul de a fi al unor personaje: Mogorogea, moş Chiorpec, Trăsnea, popa Buligă - zis şi Ciucălău etc); umor de limbaj (izvorît din folosirea de locuţiuni, zicători şi proverbe, menite a provoca rîsul: "îs mai aproape dinţii decît părinţii", "se ţine ca rîia de om", "au tunat şi i-au adunat", "milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima"; ori expresii ca: "va-i nevoie", "calea - valea", "bine - rău").
Sursele umorului le reprezintă întîmplările hazlii, buna dispoziţie a autorului, (Nică face haz de necaz), prezenţa glumei în mijlocul lucrurilor celor mai serioase "Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvîntul, de joi pînă mai apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă de feliul meu; şi nu mă laud, că lauda-i faţă; prin somn nu ceream de mîncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi cînd era de făcut ceva treabă, o cam săream de pe-acasă"; ironia "Moş Luca de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să-i spui că aduci nişte drobi de sare de la ocnă şi las' dacă nu tear crede fiecare"; autoironia "În sfîrşit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un bot cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci şi nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost".
Limbajul Artistic este de o frumuseţe şi originalitate inimitabilă. Farmecul incomparabil al stilului lui I. Creangă vine din frumuseţea limbii neamului românesc. Mijloacele lingvistice folosite dau impresia de oralitate prin folosirea maximă a interjecţiilor onomatopeice (ha! ha! ei! tuşti! zbîrr!) a expresiilor onomatopeice şi a verbelor imitative (haţ! a horăi, a găbui).
Senzaţia de oralitate e provocată şi de mulţimea expresiilor specifice limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine, pace bună) a zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie) a întrebărilor şi exclamaţiilor (ori mai ştii păcatul, grozav s-a spăriat, ce-i de făcut?). Alteori în text apar versuri popurale sau fraze rituale: La plăcinte înainte / Şi la război înapoi. Decît la oraş codaş ? Mai bine-n satul tău fruntaş. Deosebită este şi folosirea cuvîntului "mai" "ce mai de pomi s-au pus în ţintirim (mulţi). Alteori e folosit ca abverb "mai rămîneţi cu sănătate". Caracterul de oralitate provine şi din folosirea dativului etic:"si-am căzut în Ozană cît mi ţi-i băietul"; sau folosirea unor expresii ori locuţiuni populare: "încaltea", "ca mai ba", "a cu-i a cu".
Orală e şi sintaxa frazei.