Descriere referat

| Referate economie | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

2.1. SCURTE CONSIDERAŢII TEORETICO-METODOLOGICE Rentabilitatea atestă capacitatea unei unităţi economice de a obţine profit, adică de a-şi acoperi cheltuielile din veniturile proprii şi totodată de a realiza şi un venit net sub forma profitului. În condiţiile economiei de piaţă, rentabilitatea constituie o condiţie sine qua non a însăşi existenţei unităţilor economice, scopul activităţii acestora fiind subordonat profitului. De aceea, rentabilitatea devine un instrument de fundamentare al tuturor deciziilor care privesc atât gestiunea internă a unităţilor economice, cât şi relaţiile cu partenerii de afaceri, dobândind în consecinţă şi calitatea de a fi un criteriu esenţial de apreciere a eficienţei economice. Se impune însă precizarea că noţiunea de eficienţă economică nu este identică cu noţiunea de rentabilitate. Noţiunea de eficienţă economică are o sferă mult mai largă decât noţiunea de rentabilitate, întrucât vizează toate laturile eficienţei economice, respectiv întregul sistem de indicatori care reflectă diversele forme specifice ale eficienţei economice – sistem grupat în subsisteme între care figurează şi subsistemul indicatorilor rentabilităţii. Prin urmare, între cele două noţiuni există un raport „ca de la întreg la parte a acestui întreg”. Cu toate acestea, în comparaţie cu oricare subsistem al indicatorilor eficienţei economice, subsistemul indicatorilor rentabilităţii se caracterizează printr-un grad superior de sintetizare, de reflectare a rezultatelor economico-financiare, având, tocmai datorită acestui fapt, valenţe cognitive deosebite. Astfel, rentabilitatea oglindeşte eficienţa economică finală a întregii activităţi economico-financiare, constituind o adevărată chintesenţă a tuturor laturilor eficienţei economice. Adică, indicatorii eficienţei economice din diversele subsisteme se constituie în factorii care, prin sau alături de alţi factori cantitativi, de structură şi calitativi, determină – prin mecanismele cunoscute – însuşi cuantumul profitului şi nivelul ratei rentabilităţii. Se poate atunci conchide că analiza rentabilităţii constituie un instrument indispensabil pentru identificarea rezervelor interne de creştere a eficienţei economice finale a utilizării resurselor în unităţile economice. În mod obişnuit, pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează doi indicatori sintetici: profitul, care reflectă mărimea absolută a rentabilităţii – fiind deci un indicator de volum al rentabilităţii, şi rata rentabilităţii, care reflectă mărimea relativă a rentabilităţii – fiind deci un indicator care măsoară gradul în care utilizarea diverselor resurse (inclusiv a veniturilor) aduce profit. De aceea şi analiza rentabilităţii va fi efectuată pe linia ambilor indicatori sintetici menţionaţi, cele două aspecte reflectate (mărimile absolută şi relativă ale rentabilităţii) fiind indisolubil legate între ele, având, prin urmare, un caracter corelativ. Evident, exprimând gradul rentabilităţii, respectiv cuantumul profitului care revine pe unitatea de venit obţinut sau pe unitatea de resursă consumată, utilizată sau alocată, rata rentabilităţii este prin excelenţă un indicator sintetic al eficienţei economice finale, devenind, tocmai datorită acestui fapt, cel mai concludent indicator al dinamicii rentabilităţii, indicator comparabil în timp şi spaţiu, cu rol prioritar în analiza economico-financiară. În plus, dacă se are în vedere formula „clasică” de calcul a ratei rentabilităţii (respectiv rata rentabilităţii cheltuielilor), dinamica ratei rentabilităţii spre deosebire de dinamica profitului, nefiind afectată în mod direct de către variaţia volumului producţiei, atestă mai pregnant dacă unitatea economică a reuşit sau nu să-şi direcţioneze şi să-şi proporţioneze în mod judicios eforturile pentru obţinerea unui cuantum sporit al profitului – respectiv dacă în această privinţă a adoptat o anumită strategie factorială în creşterea rentabilităţii. Adică, dacă în acest context a reuşit sau nu să pună un accent hotărâtor, pe de o parte, pe o structură optimă a producţiei, iar pe de altă parte (şi în general cu precădere), pe factorii calitativi ai rentabilităţii – respectiv pe reducerea costului pe unitatea de produs, precum şi pe creşterea preţului mediu de vânzare al produselor, factori care au şi trebuie să aibă un rol „cheie” în ridicarea rentabilităţii pe o treaptă superioară, competitivă.