| Referate chimie | Bac 2008 chimie| Recomanda unui prieten

Apa are un rol esenţial în întreţinerea vieţii. Fără apă nu ar putea exista viaţa. În organism apa intră în compoziţia organelor, ţesuturilor şi lichidelor biologice. Ea dizolvă şi transportă substanţele asimilate şi dezasimilate; menţine constantă concentraţia sărurilor în organism şi, evaporându-se pe suprafaţa corpului, ia parte la reglarea temperaturii.
Apa contribuie la fenomenele osmotice din plante şi are o deosebită importanţă în procesul de fotosinteză.
Apa Potabilă se deosebeşte de apa distilată. În conformitate cu STAS 1342-1950, apa potabilă trebuie:
- Să fie limpede, incoloră, fără miros sau gust deosebit;
- Să aibă temperatura cuprinsă între 70 şi 150C şi să nu varieze mult în timpul anului;
- Să nu conţină materii străine în suspensie sau germeni patogeni;
- Să conţină aer şi CO2 în soluţie;
- Substanţele dizolvate raportate la un litru trebuie să se încadreze între anumite limite;
- Să nu conţină azotiţi sau sulfuri, săruri metalice precipitabile cu H2S sau cu (NH4)2S, cu excepţia micilor cantităţi de Fe, Al, Mn.;
- Să nu conţină NH3 sau fosfaţi care pot proveni prin contaminarea apei cu substanţe organice în prutefacţii şi nici metan.

h) Întrebuinţările apei

Apa se întrebuinţează la:
- Prepararea soluţiilor, fiind cel mai cunoscut solvent;
- Obţinerea oxigenului şi hidrogenului prin electroliză;
- Prepararea celor mai importanţi acizi anorganici;
- Producerea energiei electrice;
- Spălat, albit, colorat.





II. Petrolul


a) Petrolul reprezintă un amestec de hidrocarburi rezultat din materie organică acumulată în regiuni marine subsidente în diferite perioade geologice care a suferit o descompunere lentă în condiţii de mare presiune. În istoria omenirii, el a fost cunoscut în regfiunea Golfului Persic încă din mileniile VI – V a.Chr., fiind multă vreme folosit la construcţii, călăfătuirea corăbiilor etc. Abia de la mijlocul secolului XIX-lea s-a trecut treptat la valorificarea lui industrială fiind mai întâi folosit ca lubrefiant, iar apoi în petrochimie. Petrolul este substanţă care prin ardere degajă căldură , este o resursă epuizabilă. Rezervele mondiale de petrol sunt apreciate la circa 134,5 miliarde tone.
Ţiţeiul dezvoltă o putere calorică de la 5.500 – 11.000 kcal/kg, este uşor de exploatat şi transportat, iar prin prelucrare dă o mulţime de produse folosite în activităţile curente. După 1930, petrolul s-a situat pe primul loc intre resursele energetice, ajungând în prezent să reprezinte peste 45% din balanţa energetică mondială.
Astăzi viaţa oamenilor este de neconceput fără existenţa petrolului. Din petrol se obţin păcură, benzină şi motorină, folosite pentru producerea de căldură sau de energie electrică şi pentru punerea în mişcare a autovehiculelor.
Petrolul este bogatia cea mai importantă a substratului consolidat. O activitate de cercetare, prospecţiune şi expolatare deosebit de intensă a dus la punerea in evidenţă a unor zăcăminte de hidrocarburi foarte importante. În 1954 două ţări exploatau petrolul din adâncul platformei continentale, iar peste 20 de ani au devenit ca număr 30. În prezent există apoximativ 600 de platforme pentru forarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol submarin. Producţia crescând din 1954 de la 810 mii t. în 1975 la 464 mil.t , în 1980 la 900 mil.t şi 1984 la 2 miliarde tone. Cele mai multe zone petroliere se află în bazinul mijlociu al Atalnticului (10,5 miliarde), bazinul nordic al Atlanticului (inclusiv Marea Nordului), în nordul Canadei şi peninsula Alaska. Principalele zone marine în care se concentrează rezervele sunt: Golful Persic, Marea Caspică, Marea Egee, Marea Adriatică, Golful Mexic, Marea Mediterană, Marea Roşie, Marea Nordului, Golful Guines, Marea Neagră, Marea Japoniei, Marea Galbenă, Platforma continentală a Australiei, Platforma continentală a Americii de Sud şi Platforma continentală a Americii de Nord. Pentru exploatarea zăcămintelor de petrol se folosesc platformele de foraj de diferite feluri.
Alaska, un uscat format mai ales din stânci, zăpadă şi gheaţă, are mari zăcăminte de petrol, formate din resturile animalelor şi plantelor marine, care pe vremuri populau zona respectivă.


b) Poluarea activă

Poluarea cu petrol a oceanelor a atins proporţii critice şi frecvenţa şi scara manifestărilor a crescut rapid. În prezent hidrocarburile reprezintă întradevăr principalii agenţi poluanţi ai mărilor. Fiind rezistente la ancţiunea bacterilor, persistă timp îndelungat în regiunile infectate, formând o peliculă superficială (întrucât au densitatea mai mica decât a apei) care împiedică difuzarea oxigenului în apă. Asimilaţia clorofiliană şi respiraţia organismelor sunt împiedicate. Ca urmare se îngreunează fotosinteza fitoplanctonului, care produce circa 70% din oxigenul atmosferic. Aliment de baza al vieţii marine, algele şi planctonul încetează să prolifereze. Compuşii fenolici şi aromatici au acţiune toxică asupra vieţuitoarelor acvatice. Hidrocarburile cancerigene (3-4 benzopiren), concentrate în organismul animalelor acvatice comestibile, ajung în alimentaţia omului. Aşadar poluarea cu petrol dă o lovitură puternică nu numai echilibrului marin, ci şi sănătăţii omului. Setea crescandă de petrol determină o largă toleranţă faţă de poloarea produsă de prelucrarea şi consumul lui, ea nu va constitui în urmatoarele decenii un argument în favoarea limitării consumului, iar eforturile nu vor stăvili tendinţa de creştere a poluării. Poluarea determinată de extracţie şi transport vizează în deosebi mediul marin. Deversările în Marea Nordului, Golful Mexic, Golful Persic, avarile cât şi operaţiile de întreţinere completează cantitatea petrolului irosit anual în mare, calculat la peste 12 milioane tone.
Atenţia cea mai mare pe plan international este concentrată asupra efectelor poluarii pe termen lung. În principal se urmăreşte evoluţia unor mari inchise, ca Marea Baltică, Marea Neagră şi Marea Mediterană.