Descriere referat

| Referate romana | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Convinşi de incompatibilitatea imperativelor artei cu destinele obşteşti, simboliştii şi-au asumat, ca pe un titlu de glorie, dar şi de sfidare, statutul primei generaţii aflate în conflict cu timpul. Guy Michaud in Message poetique du symbolisme conturează circumstanţele apariţiei acestei promoţii a învinşilor: “Totul pare a conjura în epocă, pentru a favoriza această stare de depresiune. Ei vor cunoaşte, odată cu nostalgia cetăţilor magice, şi «răul de provincie»”.
Atitudinea lor trădează ostilitate faţă “ lumea avegetală a marilor oraşe - cum o defineşte Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne - cu urâţenia, asfaltul, iluminaţia lor artificială, cu prăpăstiilor lor de piatră, păcatele lor, singurătăţile lor, în furnicarul uman”. Baudelaire, de exemplu, conturează, în epilogul “Poemelor în proză”, o imagine extrem de plastică a infernului citadin, văzut în imagini distonante, de intensitate maximă: “Hôspital, lupanars, purgatoire, enfer, bagne...”( “ Bordel şi purgatoriu, iad, ocna şi spital”).
Atins de acel “rău de provincie”, de care vorbea Michaud, George Bacovia cu “sensibilitatea ulcerată de provincial”, cum îl numeşte Vl. Streinu, dezvoltă o coordonată specifică: târgul. Un târg de provincie, cu uliţi desfundate, case mărunte, tăvălite în noroi, străjuite de copaci scheletici, răspândind prin toate ungherele lui o dezolare profundă.E o lume a tristeţii şi a ratării, un loc în care se moare lent, perfect definit în una dintre variantele poeziei “Proză”: “Şuruie ploaia/ Pe-un târg mizerabil,/ Pe-un târg potopit/ De glod şi coceni;/ Pe-un târg prăpădit/ Şi plin de dugheni/ - Aici stă iubita/ Şi-aici e amorul/ Şi uliţa-i plină/ De fân şi coceni./ Şi trec cotiugare/ Cu saci de făină,/ Şi plouă mai tare pe crâşme murdare,/ Pe-un târg sărăcit.../ Aici stă iubita,/ Aici e amorul/ Şi ţuruie ploaia/ Pe-un târg prăpădit”.
“Quartiers sinistres comme des morgue”, cum zice Jules Laforgue, mahalalele bacoviene sunt acoperite de cenuşiu, cu felinare oarbe care răspândesc lumini funeste, în loc să risipească umbrele. Târgul stă întunecat, de-ai crede că-şi aşteaptă verdictul – un verdict fatal – şi, că aşa s-ar părea că se şi întâmplă, deduci imediat din sumbrul culorii lui. Cromatica este specifică.
Tonurile crepusculare ale viziunii poetice înveşmântă întreg universul cu cenuşiul plumbului, negrul mortuar, violetul cadaveric. În opinia criticului Daniel Dumitriu, “pornirea cromatofagă a culorilor alb, negru şi violet”, devine substanţă otrăvitoare, alteratoare a ritmului vital: violetul încetineşte mişcarea şi duce la obsesie (Amurg violet), negrul se revarsă abundent, “profund, noian de negru”, albul “trezeşte complexul organic” (Balet). În înfăţişările în care se prezintă natura nu se disting tonuri, nuanţe, umbre, ci aglomerări de obiecte colorate uniform, ca şi cum - spune Ştefan Munteanu, în Limba română artistică - Bacovia ar fi suferit de “un fel de daltonism poetic, dus până la ultimele lui consecinţe”.
Bacovia nu numai că detaliază, observă fiecare element al decorului citadin, dar îl şi întregeşte prin sugestie sonoră. Se aud frecvent, în târgul bacovian, tălăngile, clopotele, streşinile curgând, cărora li se adaugă urletul câinilor sau croncănitul corbilor, precum şi o serie de instrumente muzicale, după expresia Adrianei Iliescu ”îmbolnăvite de moarte sau în agonie”: flaşneta, caterinca-fanfară, clavirul, pianul, violinele etc.
Impresia de lume devastată este sporită de păsările înfricoşătoare (corbi, cucuvele) – mesageri ai morţii: “Plâns de cobe pe la geamuri,/ Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat” (Gri), “Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug;/ dar ceasu-i târziu... în zori corbii fug” (Tablou de iarnă), “Nu e nimeni... plouă, ... plânge-o cucuvaie” (Nocturnă).
Perspectiva citadină cumulează un număr redus de repere spaţiale: piaţa, strada, parcul, periferia, cimitirul, liceul, uşor identificabile. Oricâte sugestii vor fi venit din simbolismul francez, “pare totuşi de netăgăduit că frecvenţa peisajului citadin, a unui anumit peisaj citadin – observă Lidia Bote în studiul Simbolismul românesc – reflectă, în primul rând, o experienţă reală. Nu era numaidecât nevoie să citeşti pe Verlaine, pe Laforgue sau «Bruge la morte» de Rodenbach, ca să fii, uneori, copleşit de tristeţea vechilor mahalale şi târguri de provincie”. Spaţiul exterior, indiferent de configuraţia lui, provoacă nelinişte şi dezolare.