Descriere referat

| Referate romana | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Prin capodopera Baltagul, apărut în 1930, Sadoveanu realizează o nouă interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie: “Stăpâne stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne”.
Subiectul este simplu, păstrând elementele baladei: un cioban este omorât de doi tovarăşi ai săi pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, aprigă şi inteligentă nu are linişte până nu află făptaşii şi nu-i pedepseşte după legea nescrisă a comunităţii.
Intriga, după modelul romanului poliţist, pune în lumină vocaţia justiţiară a eroinei, descoperirea asasinilor şi demascarea acestora.
Faptele din Baltagul se petrec spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, însă într-o societate patriarhală, arhaică, străpunsă de zorii unei civilizaţii, de noi relaţii sociale, capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului vechi, baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită de răufăcători şi cucerită de erou, unealtă care rămâne pură, nepătată de sânge.
Compoziţia e determinată de semnificaţia cărţii: înfăţişarea unei societăţi de tip arhaic şi un individ reprezentativ al ei, o lume esenţială, lumea oamenilor de la munte şi Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi.
Romanul începe cu prezentarea sintetică a vieţii păstorilor (vechimea, felul de viaţă, psihologia), fixată într-o cosmologie populară:
“Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.[…]
La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul împărăţiei. […]
- Apoi aţi venit cei din urmă, zece Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-un adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune: sa vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura, şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Naraţiunea simplă, ar putea fi delimitată schematic în trei părţi: partea întâi de la început până la plecarea Vitoriei în căutarea lui Lipan (cap. VII); prezentarea argatului Mitrea şi a lui Gheorghiţă, coborât la vale, cu oile, asinii şi dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei, în apropiere de târg; neliniştea Vitoriei pentru întârzierea bărbatului ei, peste obicei, cunoaşterea şi “citirea” semnelor naturii; mersul femeii la părintele Dănilă, la biserică, să-i “cetească”; mersul la baba Maranda, care avea “unele tainice ştiinţi şi meşteşuguri”; drumul la Piatra, popasul la mănăstire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autorităţi pentru a-şi spune necazul.
Partea a doua, începând cu cap. VII, când Vitoria “are într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată de întuneric”; părintele Dănilă îi scrie jalba către autorităţi; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la mănăstirea Văraticului, la călugăriţa Melania, sora a mamei Vitoriei; lăsarea gospodăriei în grija lui Mitrea; pregătirea de plecare. Firul naraţiunii urmează popasurile Vitoriei Lipan în căutarea adevărului despre bărbatul ei (itinerariul se sfârşeşte prin găsirea rămăşiţelor lui Nechifor între Sabasa şi Suha). A treia, şi ultima parte, stă sub semnul actului justiţiar; prezintă acţiunile Vitoriei pentru îndeplinirea datinei creştine şi cinstirea mortului, cercetarea despre vinovaţi, în Sabasa şi Suha; întoarcerea acasă, la Magura Tarcăului pentru rânduirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort, dovedirea şi pedepsirea vinovaţilor.
Romanul construieşte pe parcursul său imaginea unei lumi esenţializate. Spaţiul cel mai larg revine lumii satului de munte: peisajul, datinile şi oamenii.
Ritmul existenţei păstoreşti este dirijat de fenomenul transhumanţei, iar acesta urmăreşte mişcarea marilor cicluri naturale. Scriitorul surprinde trăsăturile ce definesc această colectivitate, oamenii de la munte, realist, obiectiv, fără lirism:
“Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii […], plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, […] mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte - de cântec, de prietenie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum lipsea” .
Ei au o existenţă simplă, dar grea: “Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa.”