| Referate agricultura | Recomanda unui prieten

Timp de peste patru decenii crescătorii de animale au fost obişnuiţi cu ideea că prevenirea bolilor transmisibile la animale reprezintă obligaţia serviciului veterinar de stat, care trebuie să efectueze vaccinările şi tratamentele preventive obligatorii, să planifice dezinfecţiile, dezinsecţiile şi deratizările şi să impună restricţiile de circulaţie necesare, în raport cu situaţia epizootică. Trecerea la economia de piaţă, privatizarea unităţilor zootehnice şi de industrie alimentară, pe de o parte şi liberalizarea practicii medicale veterinare, pe de altă parte, în perspectiva aderării ţării noastre la Uniunea Europeană, au produs schimbări importante în strategia şi tactica prevenirii şi combaterii bolilor la animale, însoţite de un transfer de răspundere dinspre stat spre fermieri, care sunt nu numai interesaţi economic să crească animale sănătoase şi să producă alimente lipsite de risc infecţios, dar sunt şi răspunzători legal de managementul sănătăţii animalelor şi de protecţia sănătăţii publice. Pe de altă parte, îmbunătăţirea relaţiilor dintre state a condus la eliminarea într-un timp relativ scurt a numeroase bariere de ordin tehnic şi birocratic, ceea ce a permis accentuarea schimbului economic şi a circulaţiei animalelor şi a produselor de origine animală, în contextul globalizării economiei la nivel mondial. Circulaţia mai largă a animalelor şi a produselor favorizează şi circulaţia rapidă a agenţilor patogeni. În acelaşi timp, restrângerea profilaxiei specifice şi mai ales eliminarea unor vaccinări preventive, care înainte erau obligatorii, acordarea unei libertăţi mai mari fermierilor în ce priveşte managementul zootehnic şi veterinar au dus la creşterea riscului de apariţie a unor boli extrem de păgubitoare pentru fermieri şi pentru economia naţională. Aşa se explică, de exemplu, apariţia tot mai frecventă a pestei porcine clasice în cele 12 judeţe din partea de vest a ţării în care, începând cu anul 2002, a fost interzisă vaccinarea antipestoasă preventivă. Întrucât se întrevede că, pe măsură ce se apropie aderarea la UE, se vor extinde aceste restricţii şi în restul ţării, alături de măsuri similare cu referire şi la alte boli, devine obligatorie schimbarea mentalităţii şi a conduitei practice a crescătorilor de animale, după modelul ţărilor cu economie de piaţă şi o zootehnie dezvoltată. În acest context, devine necesară însuşirea temeinică şi respectarea principiilor de biosecuritate a fermelor de animale. Acest concept este relativ nou şi nu a pătruns încă în dicţionare, dar este prezent în numeroase publicaţii de specialitate străine şi mai ales pe Internet. La apariţia acestui concept au contribuit valurile de febră aftoasă, de encefalopatie spongiformă bovină, de gastroenterită transmisibilă la porc, de gripă aviară, salmoneloze etc. în Europa şi Asia, care au produs pagube extraordinare şi au îngrozit fermierii. În ţările dezvoltate, asociaţiile de creştere a animalelor, în cooperare cu serviciile de extensie în producţie ale universităţile agricole, difuzează o sumedenie de programe de biosecuritate pentru fiecare specie de animale de rentă.
Ce reprezintă acest concept? Prin biosecuritate se înţelege complexul de măsuri organizatorice şi tehnice, ce trebuie aplicat într-o fermă pentru prevenirea introducerii, persistenţei şi răspândirii de agenţi patogeni, astfel încât să fie prevenită apariţia bolilor transmisibile. Biosecuritatea este un concept polivalent, managerial, tehnic şi ştiinţific, dar mai ales important din punct de vedere practic.
În ce constă importanţa biosecurităţii? Biosecuritatea reprezintă o garanţie a calităţii producţiei zootehnice şi în mod deosebit o garanţie a salubrităţii produselor alimentare de origine animală şi a protecţiei sănătăţii publice de agenţi patogeni zoonotici, transmisibili la om (peste 150 de specii de virusuri, prioni, bacterii, ciuperci, agenţi parazitari). Pentru fermieri este importantă mai ales asigurarea exprimării potenţialului biologic productiv al raselor, creşterea producţiilor şi obţinerea de profit. Ignorarea măsurilor de biosecuritate este, de regulă, urmată de creşterea costurilor de producţie, ca urmare a subproductivităţii şi a cheltuielilor cu combaterea bolilor. Aspectul economic este la fel de important şi pentru economia naţională, deoarece producţia zootehnică nu numai că asigură hrana indispensabilă pentru oameni, dar reprezintă şi fundamentul pentru o serie de alte ramuri industriale, care oferă locuri de muncă şi contribuie la creşterea generală a nivelului de viaţă. Tocmai de aceea, responsabilităţi importante privind biosecuritatea revin nu numai fermierilor, dar şi altor persoane şi în mod deosebit furnizorilor de furaje şi vecinilor, care prin deţinerea de animale şi prin manipularea de produse de origine animală, pot favoriza apariţia şi extinderea unor boli. De exemplu, apariţia în ferme a pestei porcine clasice, a bolii lui Aujeszky, a pseudopestei aviare şi altor boli se datorează de multe ori existenţei acestor boli în gospodăriile învecinate ale populaţiei, de unde transmiterea se realizează prin vizite, prin insecte, prin rozătoare etc. Iată de ce este deosebit de importantă respectarea distanţelor minime recomandate de normele sanitare veterinare pentru amplasarea fermelor, în raport de alte crescătorii de animale, inclusiv faţă de gospodăriile ţărăneşti.
Care sunt principalele măsuri de biosecuritate? Prezentarea exhaustivă a măsurilor de biosecuritate este imposibilă, deoarece acestea trebuie elaborate pentru fiecare fermă în parte, în raport cu specia, categoria de animale, tehnologia de creştere şi alte condiţiile concrete şi specifice. Totuşi, în limita spaţiului grafic disponibil, prezint succint zece măsuri mai importante, care reprezintă un fel de decalog al biosecurităţii fermelor.
1) Pentru asigurarea protecţiei sanitare, la toate tipurile de ferme este necesară o delimitare strictă a cel puţin două zone distincte funcţional: zona administrativ gospodărească şi zona de producţie. Zona administrativ gospodărească include construcţiile cu caracter auxiliar, cum sunt: birourile, parcul de maşini, staţia pentru dezinfecţia vehiculelor etc. Zona de producţie cuprinde adăposturile pentru animale, depozitul de furaje, magazia pentru produse de origine animală, centrala termică, bascula pentru cântărirea animalelor şi alte obiective strâns legate de activitatea directă de întreţinere şi de exploatare a animalelor.
2) Zona de producţie trebuie să fie împrejmuită cu gard (de 1,5 - 1,8 m), în aşa fel încât contactul dintre personalul celor două zone (administrativă şi de producţie) şi introducerea diferitelor materiale să fie, pe cât posibil, excluse. În cadrul zonei de producţie, după caz, se pot delimita sectoare pe specii sau pe categorii de vârstă şi de producţie. În fermele zootehnice mixte, cu mai multe specii de animale, sectoarele se constituie pe specii şi se despart prin garduri şi plantaţii de pomi, sub formă de perdele de protecţie. În cazul fermelor mixte, cu un număr mic de animale şi de adăposturi, despărţirea sectoarelor (adăposturilor) prin garduri nu se practică. În astfel de ferme, adăpostul pentru cabalinele de muncă se recomandă să fie amplasat aproape de intrarea în fermă. În acest mod se evită traversarea incintei la fiecare intrare şi ieşire a cailor şi a căruţelor.
3) În cadrul sectoarelor adăposturile trebuie astfel amplasate, încât circulaţia animalelor pe fluxul tehnologic să se facă fără intersectarea acestuia, iar capacitatea sectoarelor să fie perfect corelată, încât să se asigure aplicarea principiului igienic totul plin — totul gol.
4) Distanţa dintre construcţii se stabileşte în raport cu cerinţele igienice şi de pază contra incendiilor. Cerinţele igienice au în vedere prevenirea transmiterii unor boli de la un adăpost la altul prin sistemele de ventilaţie şi asigurarea aerului curat, neviciat. Se consideră că, în cazul adăposturilor cu guri de ventilaţie corect executate şi amplasate corespunzător, este necesar să se asigure distanţa minimă de 10 m. Această distanţă este suficientă şi pentru protecţia contra incendiilor, în cazul adăposturilor din materiale rezistente la foc.
5) Zona de producţie este necesar să prezinte o singură intrare (cu excepţia fermelor de taurine, care au două), astfel încât circulaţia oamenilor, a animalelor, a vehiculelor, a materialelor etc., să poată fi supravegheată permanent. Pentru vehicule, pe drumul de acces al acestora, este necesară amenajarea unui dezinfector rutier. Vehiculele trebuie să treacă prin dezinfector, astfel încât circumferinţa roţilor să fie umectată cu soluţie dezinfectantă. Adâncimea dezinfectorului rutier trebuie să fie de circa 300 mm, iar nivelul soluţiei dezinfectante de cca 200 mm. Pentru evitarea scurgerii apei de şiroire în dezinfector, marginile acestuia trebuie să fie mai ridicate, iar pentru prevenirea aruncării lichidului dezinfectant peste marginea dezinfectorului, în timpul trecerii vehiculelor, se recomandă amenajarea unor rigole transversale, care permit retragerea soluţiei (vezi schiţa alăturată, după Decun şi Rusoaie).
6) Toate fermele trebuie să prezinte o construcţie specială numită vestiar filtru, care să fie amenajată şi dotată corespunzător, încât să împiedice vehicularea agenţilor patogeni. Vestiarele filtru se amplasează la limita zonei de producţie, astfel ca intrarea persoanelor în vestiar să se facă în afara zonei, iar ieşirea din vestiar direct în zona de producţie a fermei.