| Referate agricultura | Recomanda unui prieten

Creşterea animalelor de fermă are ca scop principal asigurarea bunăstării fermierilor şi a populaţiei, în general, prin obţinerea de produse animaliere de calitate superioară. Atingerea acestui deziderat devine tot mai dificilă în condiţiile creşterii demografice accelerate. Potrivit unor publicaţii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, sporul anual al populaţiei globului este de aproximativ 80 de milioane. În anul 1950 existau pe glob aproximativ 2,5 miliarde de oameni, iar în prezent populaţia globului depăşeşte 6 miliarde. Se crede că în anul 2005 populaţia globului va fi de cel puţin 6,5 miliarde, iar în anul 2015 de cel puţin 7,3 miliarde de locuitori. În decurs de câteva decenii este posibilă dublarea populaţiei globului. În mod normal, dublarea populaţiei presupune dublarea producţiei zootehnice. De fapt, ar fi necesară mai mult decât o dublare a producţiei, deoarece peste jumătate din populaţia lumii suferă din cauza insuficienţei produselor alimentare de origine animală. Dar creşterea producţiei zootehnice nu poate fi realizată pe seama dublării numărului de animale, deoarece animalele sunt concurente cu omul în ce priveşte consumul de cereale. Singura soluţie valabilă o reprezintă creşterea productivităţii şi asigurarea ritmicităţii, iar aceasta presupune artificializarea în şi mai mare măsură a condiţiilor de viaţă şi extinderea sistemelor intensive de creştere, cu densităţi crescute pe unitatea de suprafaţă construită, cu toate procesele de muncă mecanizate.
Mecanizarea şi automatizarea proceselor de muncă, reprezintă caracteristicile definitorii ale stadiului de industrializare a zootehniei, care a fost deja atins, cu aproximativ 40 de ani în urmă, în domeniul creşterii păsărilor şi a porcilor. La vremea respectivă, trecerea de la sistemele de creştere tradiţionale, la cele de tip intensiv – industrial, a reprezentat un salt calitativ indiscutabil şi mai ales o soluţie binevenită pentru asigurarea cererii mereu crescânde de produse alimentare de origine animală. Mult timp s-a crezut că industrializarea zootehniei reprezintă singura cale de asigurare a necesarului de proteină de origine animală, în condiţiile creşterii rapide a populaţiei globului. Dar, ulterior, s-a constatat că sistemele intensive de creştere, de tip industrial, sunt incompatibile cu sănătatea efectivelor şi conduc la apariţia unor boli, numite generic boli ale civilizaţiei animalelor. Din această categorie fac parte tehnopatiile, care sunt cauzate de imperfecţiunile tehnologiilor de creştere a animalelor: entero- şi pneumopatiile, favorizate de microclimatul necorespunzător şi de stres; afecţiunile podale, favorizate de pardoselile necorespunzătoare; mamitele favorizate de exploatarea necorespunzătoare a aparatelor de muls etc. O altă categorie de boli, generate de sistemele de tip industrial, o reprezintă tulburările de comportament: canibalismul, coprofagia, malofagia, suptul nenutritiv, pica, ticul limbii etc. Înlocuirea parţială sau totală a muncii manuale prin mijloace mecanice şi automatizarea unor tehnologii a redus contactul omului cu fiecare animal în parte. În această situaţie, pe de o parte, animalele nu mai sunt supravegheate zilnic şi pe de altă parte, îngrijitorii pierd treptat cunoştinţele privind comportamentul animalelor pe fluxul tehnologic. Unii fermieri au ajuns să creadă că managementul sănătăţii şi a producţiei animaliere pot fi asigurate fără a vedea zilnic toate animalele, urmărind doar cifrele privind producţia, consumul de furaje, de apă, medicamente, vaccinuri etc. Asemenea practici păguboase erau foarte frecvente în complexele zootehnice de stat, ceea ce conducea la descoperirea cu mare întârziere a bolilor, de regulă după extinderea acestora.
Sănătatea animalelor superioare presupune bunăstarea acestora, un anumit confort biologic minimal, fără de care nu este posibilă exprimarea integrală a vitalităţii, inclusiv a comportamentului natural, adecvat schimbărilor ce intervin în mediul de viaţă. Aceasta înseamnă asigurarea spaţiului vital indispensabil, supravegherea zilnică a tuturor animalelor, monitorizarea computerizată a factorilor de microclimat, a ventilaţiei, consumului de furaj şi de apă şi aplicarea programelor de profilaxie a bolilor etc. Dacă examinăm tehnologiile de tip industrial, prin prisma progreselor din domeniul cunoaşterii comportamentului animalelor domestice, a normelor etice privind raporturile cu animalele, impuse de către asociaţii şi fundaţii anume constituite la nivel naţional şi internaţional, dar mai ales în spiritul reglementărilor internaţionale privind bunăstarea şi protecţia animalelor, rezultă cu claritate necesitatea reconsiderării şi înlocuirii tehnologiilor vechi cu alte tehnologii, moderne şi performante, care ţin seama de cerinţele fiziologice ale animalelor şi permit valorificarea în cele mai bune condiţii a potenţialului biologic productiv al animalelor. Revizuirea tehnologiilor de creştere a animalelor este impusă şi din considerente privind siguranţa alimentară.