Descriere referat

| Referate romana | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Camil Petrescu scrie proză, poezie şi teatru. Este scriitorul cel mai interesant din perioada interbelică, este şi un mare eseist: “Teze şi antiteze”. Modalitatea estetică a teatrului, studiul despre Husser, fenomenologia. Scrie un articol: “De ce nu avem un roman?” în 1941 în care spunea că este necesară o societate în care problemele de conştiinţă să fie posibile, ori noi nu avem această societate. “Atunci cum poţi să construieşti un roman care să aducă ipoteticul mobil, să te orienteze spre actul originar, să promoveze fluxul devenirii sufleteşti în locul staticului, a calităţii în locul cantităţii, şamd”.
Mai scrie despre substanţialitate, o carte şi articole.
Camil Petrescu scrie o poezie de esenţă expresionistă şi poezia lui este un fel de preludiu la marea lui operă, pentru că poezia lui nu constituie o operă aparte.
Ciclul “Transcedentalia”, publicat în 1931, aduce un poet care face poezie, nu creează poezie. Se poate face o trimitere în acest caz la George Călinescu, care şi el face poezie, nu creează poezie (“Lauda materiei” în care simţim pe marele Călinescu cuprins de modele, nereuşind să depăşească modelele; îl simţim clasicizând, îi simţim influenţele romantice, îl simţim ca poet modern, dar scrie cel mai frumos poem de dragoste “Epitalam”, un fel de cântec de nuntă în care apare un mire atotştiutor – poezia pledează oentru această idee că dragostea este cu atât mai puternică, mai mare cu cât cel care nutreşte acest sentiment vine din sferele înalte ale culturii. Călinescu evocă aici pe Hendel, pe Bach, pe Petrarca, pe Dante). În “Transcedentalia” există o poezie, “Ideea”. Poetul într-adevăr a văzut idei, ne spune el într-una din părţile acestei poezii: “Eu sunt dintre acei cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric, căci am văzut idei”. Ideea este relizată într-un univers intreior prin disociere de ceilalţi şi în acelaşi timp, printr-o extensie a universului interior. “Căci scrisu-i tot, e doar gândire veşted conservată şi închisă sub formule şi sub chei”. Ideea aceasta porneşte de la Hegel, care susţinea că simpla numire ucide lucrul sau fiinţa. Pentru Bergson prin cuvânt se interpune un ecran între conştiinţă şi obiectul ei. Camil disociază ideea ca esenţă pură de ideea de a semnifica ceva. Ceea ce face el este fenomenologie. “Fără durere, fără bucurie, eu caut în natură pretutindeni ideile” (“Fenomenologie”). Poetul îşi imaginează că intră într-o bibliotecă plină de tomuri, de pergamente, de colecţii nepreţuite legate în marochine în care zac, orânduite ierarhic, sub capitole şi titlu mii şi milioane de idei. Odată spuse, aceste idei îşi pierd esenţa. În această poezie în care în biblioteci zac cadavre de idei, Camil ne mai spune că ideile se nasc în spaţii reci, propice creaţiei. Ideea o găsim pentru prima oară la Eminescu în “Geniu pustiu” – este invocat acel spaţiu al gheţurilor, al nordului, rece; o spune şi Călinescu în “Lauda lucrurilor”
În ciclul “Transcedentalia” apar şi alte poezii ca “Aspecte”, “Iubire”, “Cercul”. Poetul, ca formulă poetică, barbizează; simţim în versurile lui muzica lui Ion Barbu. Există această încercare de a spune foarte multe idei în cuvinte puţine, pe care o întâlnim şi la Ion Barbu. Barbu scria o poezie sub influenţa lui Gauss, matematicianul care a gândit foarte mult şi a scris puţin.
“E vârtej ameţitor, nimic abrupt / Nu-i oprire sus, e dedesubt / Nu mai căuta şi nu gândi – e vis / Cercul lumii a rămas închis” - “Cercul” este o încercare de a cuprinde metaforic aceste spaţii ale fenomenologiei pure. (Fenomenologia este ştiinţa care vizează esenţa, ştiinţa esenţelor şi nu a existenţelor reale, sau a faptelor). Bergson propune pentru cunoaştere intuiţia (ceea ce se întâlneşte şi la Blaga). Este folosit procedeul juxtapunerii de afirmaţii şi contra-afirmaţii orientate către acelaşi obiect. Imaginea vârtejului produs de imposibilitatea ieşirii din conştiinţă, de a atinge esenţa pură. Imaginea cercului apare şi la Nichita, deci cercul nu mai este simbol al perfecţiunii la moderni, ca la Eminescu, ci devine un spaţiu al claustrării.
În ciclul de poezii există şi poezii legate de jurnalul de front în care Camil evocă războiul: “Marş greu”, “Repaus”, “Sara”. Motivele evocate sunt romantice: oglinda, apa, luna, diamantul. Ca şi la Nichita, soldatul nu are biografie, personajul curăţă cu grijă arma şi lopata – cele două elemente ale morţii, pune cruciuliţa la gât, mâine va fi un atac mare şi-atât. Este un război infernal, de coşmar, e ca un turn al Babilonului, neînduplecat şi uriaş. “Sara de august”, “Mâna”, “Repaus” sunt poeme în care scriitorul scrie ca într-un adevărat jurnal versuri pentru ziua de atac.
Ciclurile morţii (13 poeme din tematica războiului) şi “Transcedentalia” se constituie ca un preludiu al romanului. Camil va scrie un roman despre război şi un roman al geloziei, deci al trăirilor unui intelectual în raport cu iubirea, deci raportat la el însuşi şi raportat la univers în care apare imaginea războiului.