| Referate agricultura | Recomanda unui prieten

Sintagma bunăstarea animalelor a fost aleasă pentru a desemna calitatea vieţii animalelor. Ea derivă din limba engleză, în care se utilizează termenul wellfare. În limba română termenul de bunăstare este primit cu rezerve, traducerea părând forţată, dar, cu toate acestea, este oficial acceptat şi folosit în actele normative. Aceeaşi terminologie este folosită şi în alte limbi europene: bien-être (franceză), bienestar (spaniolă), benessere (italiană) etc.
Conceptul de bunăstare nu are încă o definiţie precisă, dar toţi specialiştii care au studiat bunăstarea la animale sunt de acord că această noţiune include sănătatea, confortul productiv şi presupune şi protecţia animalelor. Declaraţia Universală privind Bunăstarea Animalelor, elaborată de către Societatea Mondială pentru Protecţia Animalelor, defineşte bunăstarea prin: Gradul în care sunt întrunite cerinţele fizice, comportamentale şi psihologice ale animalului. În cadrul aceleiaşi Declaraţii, se prezintă, pentru animalele dependente de om, cele cinci principii, care trebuie să fie asigurate concomitent: /1/ asigurarea accesului la apa proaspătă şi la hrana specifică; /2/ asigurarea mediului corespunzător, incluzând adăpostirea şi odihna; /3/ prevenirea durerii, rănilor, diagnosticul şi tratamentul bolilor; /4/ eliberarea de frică şi suferinţă mentală; /5/ asigurarea spaţiului, a facilităţilor, pentru exprimarea comportamentului normal. Asociaţia Mondială Veterinară, a recunoscut cele cinci principii, cu ocazia Adunării Generale de la Paris (1992), acestea fiind considerate esenţiale pentru bunăstarea şi protecţia animalelor domestice.
Unii specialişti definesc bunăstarea animalelor luând în considerare mai ales simţămintele animalelor. Astfel, după Dawkins: bunăstarea animalelor constă în absenţa suferinţei. O abordare de acest fel pare simplistă, deoarece termenul bunăstare trebuie să acopere atât stările pozitive, cât şi pe cele negative, percepute temporar de către animale. Izolarea unui animal, făcută cu scopul de a se asigura o îngrijire deosebită pentru recuperarea sănătăţii, chiar dacă provoacă, pe termen scurt, o suferinţă, privită pe termen lung, această măsură poate fi benefică supravieţuirii şi adaptării. Setea şi foamea, ca simţăminte negative temporare, pot genera răspunsuri adecvate de identificare a apei şi a hranei, fiind astfel compensate de satisfacerea nevoilor fiziologice. Dar imposibilitatea accesării sau identificării acestora, poate conduce la suferinţă şi la efecte negative asupra sănătăţii. În consecinţă, bunăstarea nu trebuie definită numai prin prisma simţămintelor presupuse, deoarece absenţa durerii şi a suferinţei nu semnifică neapărat bunăstare, după cum nici prezenţa senzaţiilor neplăcute nu trebuie identificată cu absenţa bunăstării. Animalele care dorm, cele care se află sub efectul medicaţiei sedative şi animalele aflate în comă, chiar dacă nu reacţionează la anumiţi stimuli negativi, nu înseamnă că se află în bunăstare.
O altă definiţie, tot mai larg acceptată, este cea a profesorului Broom, aceasta fiind însuşită şi de către Eurogrupul pentru Bunăstarea Animalelor (1980) de pe lângă Consiliul Europei. Printr-o traducere liberă şi utilizând terminologia existentă în limba română, putem defini bunăstarea ca fiind starea individului cu referire la încercarea acestuia de a se acomoda mediului în care se află. Prin acomodare se înţelege prima fază a procesului de adaptare, de rezistenţă activă, ce constă în supravieţuirea individului în condiţii schimbate de existenţă. Acomodarea reuşită poate conduce la controlul temporar asupra situaţiei şi la supravieţuire, fără să asigure în mod necesar şi reproducerea. În grădinile zoologice se întâlnesc frecvent asemenea situaţii de acomodare, dar care nu conduc (neapărat) la adaptare. Acomodarea nu trebuie confundată cu aclimatizarea şi nici cu adaptarea. Aclimatizarea este treapta a doua a procesului de adaptare, ce constă în supravieţuirea şi reproducerea animalelor în condiţii schimbate de mediu. Adaptarea face parte din evoluţia filogenetică, este proprie unor populaţii, fiind deci un proces de transformare statistică, prin selecţie naturală (schimbarea frecvenţei genotipurilor, conservarea mutaţiilor concordante etc.).
Bunăstarea nu poate fi conferită animalului; ea este o stare proprie individului, cât timp depune efort de acomodare, în raport cu necesităţile proprii, particularităţile mediului şi cu modul în care sunt percepute informaţiile. Pentru înţelegerea şi descrierea raporturilor pe care le poate avea animalul cu mediul său de viaţă, trebuie să admitem că există diferite grade de bunăstare. În limba engleză se foloseşte expresia: from very good to very poor welfare, ceea ce ar însemna: de la o bunăstare foarte bună la o bunăstare foarte săracă. Chiar dacă această terminologie a fost deja folosită în unele lucrări de specialitate şi în unele acte normative, considerăm că pentru limba română ar fi mai potrivită exprimarea prin termenii de: bunăstarea deplină; bunăstare precară şi foarte precară. Prin urmare, bunăstarea la animale este cu totul altceva, în comparaţie cu bunăstarea la om. Adică cuvântul bunăstare în cele două situaţii este omonim, având înţelesuri diferite: la om, bunăstarea semnifică o situaţie materială bună, prosperă, pe când bunăstarea la animale semnifică doar încercarea de a se acomoda mediului, de a ierarhiza priorităţile şi de a folosi energia disponibilă, în raport cu necesităţile. A spune că „a fost asigurată bunăstarea” este aproape fără sens, dacă nu se precizează despre ce bunăstare este vorba: deplină, precară sau foarte precară.
Animalele trăind în aceleaşi condiţii pot trece de la un grad de bunăstare la altul, în raport cu cerinţele fiziologice şi de comportament. Este, de exemplu, posibil ca faţă de anumiţi stimuli excitanţi din mediu, care acţionează intens şi repetat (zgomotul ventilatoarelor sau al racleţilor etc.), la început reacţia animalelor să fie intensă, pentru ca ulterior să se constate obişnuirea însoţită de reducerea gradată a răspunsului, până la ignorarea acestor stimuli. Şi la om este posibil ca, la început, ticăitul ceasului de perete să fie deranjant, pentru ca ulterior acelaşi zgomot, repetat, monoton, să nu mai fie perceput ca străin habitatului, ba chiar, dimpotrivă, încetarea zgomotului să fie sesizată ca factor de atenţionare.
Bunăstarea este influenţată în egală măsură de condiţiile de hrănire, adăpare, de microclimat, dar şi de circuitul informaţional dintre animale şi mediul lor de viaţă. Informaţiile pot influenţa decisiv homeostazia şi mai ales modul de folosire a substanţelor şi a energiei. Pentru fiecare categorie de animale informaţiile trebuie să prezinte anumite caracteristici, care exercită un rol reglator în viaţa şi comportamentul animalelor. Insuficienţa unor stimuli, determină sindroamele de privare informaţională, care se manifestă lent şi diferit, dependent de specie, vârstă, sex şi de gradul de diminuare sau de perturbare a informaţiei. De exemplu, izolarea prelungită pe spaţii restrânse, închise, fără contact cu mediul natural şi cu alte animale poate conduce la stres. Din aceste motive, chiar şi pentru animalele menţinute în boxe individuale este obligatorie asigurarea comunicării vizuale şi prin miros cu animalele aflate în acelaşi adăpost. La fel de dăunătoare este şi agresiunea informaţională, de natură fonică, fotonică, calorică, antigenică etc. Anumite zgomote exercită efecte negative asupra sănătăţii şi a comportamentului (stres psihic), prin efectele iritative declanşate de anumite caracteristici de intensitate şi de tărie a sunetelor. Agresiunea antigenică poate fi declanşată prin inhalarea de aer cu o încărcătură microbiană foarte mare, chiar dacă flora este constituită din specii inofensive. În astfel de situaţii animalele suprastimulate antigenic vor produce anticorpi în exces, adeseori şi anticorpi faţă de propriile structuri (asemănătoare antigenic cu unele structuri microbiene), ceea ce se va exprima prin stres şi mai apoi prin boli de autoagresiune.
Pentru aceleaşi condiţii animalele dispun de variate răspunsuri şi metode de acomodare. Există diferenţe nu numai de la o specie la alta, dar şi în cadrul speciei, în raport de sex, stare fiziologică, vârstă, rasă şi individ. Reuşita acomodării depinde şi de capacitatea animalelor de a învăţa, care poate mări considerabil şansele de supravieţuire într-un mediu aflat în schimbare. Aptitudinea de învăţare este inegală pe parcursul vieţii, fiind mai pregnantă în perioada tinereţii. Animalele crescute în izolare faţă de mediul lor natural şi faţă de alte animale vor manifesta ulterior o slabă capacitate de acomodare.