Descriere referat

| Referate istorie | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Rigoarea cercetării ştiinţifice, de mare densitate şi probitate profesională, intră mult mai greu în atenţia publicului spre deosebire de amatorismul în toate domeniile, vizibil mai “uleios”, foarte zgomotos şi prioritar interesat să răspundă anecdocticii ori gusturilor discutabile la un moment dat ale pieţii decît întrebărilor cu adevărat grave, serioase – într-un cuvînt. Documentarul de faţă, care-l are ca autor pe distinsul cărturar prof. Alexandru Gaiţă, doreşte să facă dreptate şi să acorde locul cuvenit, în rîndul din faţă, profesionalismului şi autorităţii în materie de gestionare a memoriei colective ilustrate şi susţinute de multe ori cu sacrificii personale de întreg corpul cercetătorilor din cadrul Direcţiei judeţene Buzău a Arhivelor Naţionale. (NT)


1. De la dezrobire la Recomandarea 1201
„Popor enigmatic”, în opinia lui Haşdeu, ţiganii, dar mai ales istoria lor, vor face obiect de interes în spaţiul românesc rar, conjunctural şi oarecum haotic îndeosebi după ’89. Odată cu revoluţia franceză şi, cu precădere, începînd cu cea de a doua jumătate a secolului trecut, ţiganii au intrat în preocupările unor istorici ca A.Ascoli, M.F.D.Gweie, Fessler, I.H.Schwieker (Die Ziegeuner in Ungarn and Siebenburgen, Vienn, 1883), Mate Brunn, A. Poissonier, Eccard, Paul Bataillard, Muratori, F.Miklosich, Borow, Guido Carra (Die Ziegeuner, Turin, 1890), J.P. Liégeois, J.A. Vaillant (Les Rómes vraie des vrais Bohemiens, Paris, 1857), Francoise Cozzanet (Mythes et coutumes des tsigans, s.l., s.a.), mai aproape de noi C.Bernadac ( L’Holocauste oublie. Les Massacre des tsigans, Paris, 1979) dar nu trebuie ignoraţi un H. Grellman (Die Zigeuner, ein historichen, versuch über die Lebensrat und Verfassung diesses Volke, Leipzig –Dessau, 1783) sau ţiganologul Mihail Kunavin.
Acestora li se pot adăuga un Jan Hancook şi W.R.Rishi – ce apreciau sosirea ţiganilor în Europa în secolele XI-XII ca prizonieri de război – sau R.Cehard şi A.F. Poot. La noi, primul care îi va menţiona a fost marele cărturar Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1976) urmat destul de tîrziu, natural şi normal, de omul politic de anvergură care a fost Mihail Kogălniceanu (Desrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor, Bucureşti, 1891). Încă de pe cînd se afla la Berlin, la 1837, el va scrie Esquise sur l’histoire, les moeurs et la langue des cigains, connus en France sous le nom de Bohemiens, lucrare ce o va imprima în tipografia lui B. Behr de pe Oberwalstrasse. Vor urma cuvintele entuziaste, de mulţumire ce le va adresa domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza, pentru gestul acestuia de a elibera ţiganii mănăstireşti (1884), articol ce îl va publica în „Foaia ştiinţifică şi literară” ( Nr.5- 6/februarie 1844, p.1-2, “Supliment extraordinar” apărut pe hîrtie verde ca simbol al speranţei) – titlul de «Propăşirea» fiindu-i interzis de către autorităţile timpului conştiente şi informate de contactele oculte ale tînărului Kogălniceanu cu mulţi membri ai lojelor de la Paris (Dan A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1977, p.67-68).
Peste ani, în 1891, într-un discurs la Academie, Kogălniceanu rememora momentele dezrobirii ţiganilor şi nu trebuie uitate eforturile sale constante în a vedea etnia scăpată de apăsătorul şi ruşinosul jug al robiei (Op.cit.,p.18).
Alături de el îi putem aminti, cu eforturi în aceeaşi direcţie şi dictate tot de preceptele masonice, pe Teodor Diamant – Mehtupciu atît de legat de meleagurile de la Curbură (Al. Gaiţă, Mehtupcii Buzăului, în “Anuar”, X, Ploieşti,1997). Acesta, în 7 mai 1841, adresa Consiliului Administrativ al Moldovei un Memoriu asupra unui mijloc de a face să înceteze viaţa vagaboandă şi imorală a ţiganilor statului în care lua atitudine faţă de situaţia ţiganilor propunînd dezrobirea conform principiilor ce îl animau nu numai pe el ci şi pe cei de la ’48 (H. Nestorescu-Bălceşti, Ordinul Masonic Român, Bucureşti, 1993). În plan lingvistic, o primă contribuţie datează de la 1878 cînd, la Bucureşti, Barbu Constantinescu publica Probe de limbă şi literatură a ţiganilor din România. Urmat va fi de Moses Gaster (Ţiganii ce şi-au mîncat biserica, în “Revista pentru istorie, archeologie şi filologie”, I, 1882, p.469 – 475), iar în ultimele decenii contribuţii îşi vor mai aduce Alexandru Graur ( Les mots tziganes es roumain, în “Bulletin lingvistique”, II, 1934, p.108-120), Andrei Avram ( Cercetări lingvistice la o familie de
ţigani, în “Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti, 1960, p.93-102), Ion Calotă (Graiul rudarilor din Oltenia, Craiova,1974), Lucian Cherata şi alţii. Vizavi de folclorul ţigănesc nu se pot ignora contribuţiile lui C.S. Nicolăescu-Plopşor sau cele ale lui Emil Petrovici sau George Potra. Revenind la istorici, amintim şi contribuţiile lui Dimitrie Dan (Ţiganii din Bucovina, Cernăuţi, 1892) urmat, în perioada interbelică, de C.J. Pop-Şerboianu (Les Tziganes, Paris, 1930) şi mai
ales de George Potra cu a sa renumită Contribuţii la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti, 1939). Ion Chelcea îşi începea demersul publicistic în anii grei ai ultimei conflagraţii (Rudarii. Contribuţii la o “enigmă” etnografică, Bucureşti, 1943), cu o revenire în anii ’70 (Rudarii de pe Valea Dunării, 1978) – şi nu trebuie uitat nici C.Şerban ( Contribuţii la istoria meşteşugurilor din Ţara Românească: ţiganii rudari în sec. XVII-XVIII, în “Revista de istorie”, XII, 1959, nr.2, p.131- 147).
După 1989 istoria ţiganilor va fi reluată în noul context, destul de complex, şi nu numai pe arealul românesc. Guvernele occidentale se vor afla şi ele puse în faţa unor probleme neaşteptat de virulente prin valul de ţigani sosiţi, mai mult ilegal, din Europa de Est. Într-un interval destul de scurt vor apare din iniţiative particulare sau comanditat lucrări precum cele ale lui L. Cherata (Istoria ţiganilor, Ed. “S”, s.l., 1994), Tudor Amza (Ţiganii, necunoscuţii de lîngă noi, Bucureşti, 1996) sau E. Zamfir şi C. Zamfir (Ţiganii – între ignorare şi îngrijorare, s.l.,1993).