| Referate astronomie | Recomanda unui prieten

Elaborarea unei compuneri solicită capacitatea de exprimare scrisă.
Capacitatea de exprimare scrisă presupune că elevul ştie şi reuşeşte :
• să rezume un text literar dat cu modificări făcute la trecerea din vorbirea directă în cea indirectă;
• să caracterizeze un personaj dintr-un text studiat sau la prima vedere;
• să redacteze un text în care să se evidenţieze caracteristicile fundamentale ale unei opere literare/ ale unui fragment de text literar dat (să motiveze într-o compunere, conform unor cerinţe specificate, apartenenţa unui text la un gen sau la o specie literară: basmul, schiţa, nuvela, romanul, balada, fabula, doina, pastelul, imnul, comedia; să analizeze un text, valorificând structura acestuia şi resursele expresive ale limbii);
• să redacteze diferitele texte cu destinaţie funcţională: cerere, invitaţie, scrisoare, telegramă;
• să aplice, în redactarea unui text, normele ortografice, de punctuaţie şi de exprimare corectă;
• să exprime, în scris, într-un mod corect, logic, convingător şi coerent, diferitele idei, opinii, atitudini, prin utilizarea unui vocabular, a unui registru de comunicare şi a unui stil, adecvate contextului şi în conformitate cu normele de redactare.

Modificări făcute la trecerea din vorbirea directă în cea indirectă
— dispar:
— unele semne de punctuaţie: [?], [!], [...], [„...”], [—] şi unele virgule;
— unele părţi de vorbire: interjecţii, substantivele sau pronumele în cazul
vocativ;
— apar:
— verbe de declaraţie: a zice, a spune, a întreba, a răspunde etc;
— elemente de subordonare în frază (conjuncţii subordonatoare, adverbe
şi pronume relative etc.);
— se modifică:
— persoana pronumelor personale şi reflexive, ca şi a verbelor (persoanele I şi a II-a se înlocuiesc cu a III-a);
— modul verbelor (imperativele se înlocuiesc cu conjunctive);
— unele propoziţii principale devin secundare;
— topica propoziţiilor şi a părţilor de propoziţie.

„D-l Goe...”
de I.L. Caragiale
— schiţă —

I.L. Caragiale este considerat „părintele schiţei româneşti”, pentru valoroasele creaţii din volumul „Momente şi schiţe”, printre care se numără şi „D-l Goe...”
Ca orice schiţă, aceasta este o operă epică, în proză, în care autorul îşi exprimă indirect sentimentele despre educaţia greşită dată copiilor din unele familii (aristocratice). Este de dimensiuni reduse, prin raportare la nuvelă şi, mai ales, la roman şi are un titlu la fel de concis, chiar laconic, urmat de puncte de suspensie care oferă cititorului posibilitatea de a deduce sentimentele autorului.
În naraţiunea „D-l Goe...”, este prezentată o singură întâmplare, respectiv călătoria celor patru personaje, cu trenul, din „Urbea X” până la Bucureşti, „de 10 Mai”, într-un an neprecizat.
Lipsa indicaţiilor toponimice şi cronologice conferă întâmplării un caracter repetabil, tipic.
Efectuată într-un interval de timp redus (câteva ore, deci mai puţin de o zi), călătoria este relevantă pentru caracterul personajelor, deci este un moment reprezentativ; cele trei doamne îşi „etalează” incultura, pretenţiile exagerate, toleranţa exagerată faţă de Goe, iar acesta îşi afişează proasta creştere, răsfăţul şi obrăznicia.
Ca în orice schiţă, faptele şi personajele sunt credibile. pot fi veridice: „ca să nu mai rămâie repetent”, Goe este dus cu trenul, la Bucureşti.
El rămâne pe coridor, nesupravegheat, scoate capul pe fereastră, în ciuda
recomandărilor unui călător şi îşi pierde pălăria, în care se afla şi biletul.
însoţitoarele trebuie să plătească amenda, iar Goe este îndulcit cu o „ciucalată”, după mustrările mamei. Se dezechilibrează, lovindu-se la nas şi urlă.
Profitând de aţipirea bunicii, se blochează în toaletă, fiind nevoie de intervenţia conductorului. Punctul culminant îl reprezintă tragerea semnalului de alarmă, faptă pe care nu o recunoaşte, producând panică şi întârzierea trenului.
Acţiunea fiind simplă şi lineară, personajele sunt puţine şi tipice: două dintre cucoane nu au prenume şi reprezintă pe bunicile şi mamele care îşi răsfaţă urmaşii, iar Goe este copilul obraznic tipic, un Ionel mai mare.
în concluzie, putem spune că „D-l Goe...” este o schiţă, deoarece întruneşte
trăsăturile acestei specii literare.


Caracterizarea personajului Goe
din schiţa „D-l Goe...”
de I.L. Caragiale
„D-l Goe...” este una din schiţele în care Caragiale tratează tema educaţiei în familiile înstărite.
Ca în orice schiţă, personajele sunt puţine, căci acţiunea este simplă,
lineară, cel principal fiind anunţat încă din titlu.
Caracterizarea personajului Goe este realizată prin mai multe mijloace, directe şi indirecte. Astfel, i se indică originea; el trăieşte cu familia în „urbea X” — un oraş de pe Valea Prahovei, al cărui nume nu este indicat — ceea ce înseamnă că acesta poate reprezenta orice oraş, tot aşa cum Goe îi întruchipează pe toţi copiii bogaţi şi răsfăţaţi, fiind, deci, un personaj tipic.
Modul de exprimare îl caracterizează pe Goe drept arogant, lipsit de respectul elementar, pe însoţitoare le numeşte „proaste”, iar pe călătorul care îl sfătuieşte să nu scoată capul pe fereastră îl califică drept „urâtul”.
Incultura personajului rezultă din discuţia „filologică” asupra cuvântului „marinar”, purtată pe peron, ca şi din fraza iniţială a textului din care aflăm că el a rămas de mai multe ori repetent. Autorul îl numeşte chiar „tânărul”, ceea ce sugerează, de asemenea, că Goe este un elev întârziat.
Ca în orice schiţă, comportamentul lui Goe este surprins într-un moment din existenţa sa, clar semnificativ: o călătorie cu trenul spre Bucureşti.
Cititorul poate deduce din aceasta că Goe este un copil prost crescut, care cere socoteală adulţilor, bătând din picior şi zbierând sau strâmbându-se la călătorul bine intenţionat. Răsfăţat, tratat ca un adult, unicul bărbat din familie, deci admirat, el dă şi alte dovezi de proastă creştere: ţipă, se urcă pe un geamantan străin, ca să tragă semnalul de alarmă, minte şi exagerează cu curiozitatea, blocându-se în toaletă.
Ca orice copil răsfăţat, el este în centrul atenţiei (egoist), stârnind râsul cititorului, prin contrastul dintre atitudinea lui băţoasă şi situaţia de călâtor, respectiv prin discrepanţa dintre ceea ce este şi ceea ce vrea să pară, lucru care îl face ridicol.
Toată bravura lui se topeşte atunci când îşi dă seama că a făcut o mare boacănă şi se culcuşeşte în poala bunicii, prefăcându-se adormit, pentru a nu recunoaşte că a tras semnalul de alarmă, deşi făptaşul poate fi uşor depistat după firul de plumb rupt.
Ca orice personaj de schiţă, el este prezentat sumar, în special în ceea ce priveşte fizicul: singurele indicii date de autor sunt vârsta de trecere de la copilărie spre adolescenţă („tânărul”) şi îmbrăcămintea „un frumos costum de marinar, cu inscripţia pe panglică «Le Formidable», care dovedeşte condiţia socială a personajului: aparţinea unei familii înstărite şi snoabe.
În concluzie, putem spune că Goe este personajul principal al acestei
schiţe, un personaj negativ, de care cititorul se detaşează, deşi râde la
poznele lui, „fratele” mai mare al lui Ionel Popescu din schiţa „Vizită...”, schiţă a aceluiaşi autor şi având aceeaşi temă.
„Vizită...”
de I.L Caragiale
— rezumat —
De Sfântul Ion, naratorul s-a dus în vizită la familia Popescu, pentru a-l felicita pe Ionel, fiul acesteia. El i-a dus o minge mare în dar. Domnul Popescu nu era acasă, astfel încât vizitatorul s-a întreţinut cu doamna Popescu.
Musafirul i-a reproşat gazdei lipsa din societate în ultimul timp, dar aceasta i-a replicat că este foarte ocupată cu educaţia lui Ionel. Din bucătărie, s-a auzit vocea slujnicei care striga că Ionel nu se astâmpără şi poate răsturna maşina de gătit.
După strigări repetate, Ionel a venit în sufragerie, unde a luat o trâmbiţă şi-o tobă şi a început să cânte, încât adulţii nu se mai auzeau. Musafirul i-a spus să ia sabia şi să comande, căci aşa fac ofiţerii, deoarece Ionel era îmbrăcat în ofiţer de roşiori.
Ionel a atacat tot ce îi ieşea în cale. Slujnica a venit cu tava. Pentru a o proteja, doamna Popescu i-a ieşit înainte şi a fost lovita sub ochi cu sabia.
Copilul a mâncat, apoi, dulceaţa direct din chesea, iar când mama i-a atras atenţia că nu este bine, el a ieşit cu vasul pe hol, de unde s-a întors curând cu el gol.
Musafirul a cerut permisiunea să fumeze. Mama a aprobat şi a spus că şi Ionel fumează şi i-a permis acestuia să-şi aprindă o ţigară, admirându-l. După ce a terminat de fumat, Ionel a luat mingea primită în dar şi a trântit-o cu putere, încât aceasta a sărit până la policandru şi apoi a răsturnat ceaşca cu cafea fierbinte a musafirului pe pantalonii acestuia.
Peste câteva minute, copilul s-a albit la faţă şi a leşinat. Musafirul i-a acordat primul ajutor, apoi a plecat. Acasă, a constatat ca avea dulceaţă în şoşoni.
Caracteristici:
— aparţine genului epic: autorul îşi exprimă indirect sentimentele şi gândurile, prin acţiune şi personaje;
— naratorul dă impresia de neimplicare în faptele relatate, dar trăirile lui sufleteşti sunt încorporate în personajele create;
— povestitorul este adesea obiectiv sau fals obiectiv, căci devine „eroul” cel mai reliefat, participând, uneori, chiar la acţiune;
— surprinde scene din viaţa contemporană scriitorului, fapte veridice sau plauzibile, încât relatarea devine seacă, apelând la un limbaj comun, fără prelucrări literare;
— naraţiunea este predominantă (faptele sunt relatate în ordine, în succesiune) chiar dinamică, dând impresia de mişcare, datorită agitaţiei personajelor;
— prezenţa dialogului alături de naraţiune este o altă caracteristică, iar dialogul poate deveni dominant uneori, apropiind schiţa de scenetă;
— descrierile sunt sumare, dar simbolice, deci nu apar detalii, iar adjectivele şi adverbele sunt puţine;
— acţiunea este simplă, lineară, desfăşurată pe un plan, în faţa ochilor cititorului şi scurtă, dar caracteristică pentru un individ sau pentru colectivitate, în general;
— datorită dimensiunilor reduse, ea începe cu trecerea la obiect, încât expoziţiunea este scurtă, intriga este simplă şi evoluează rapid spre deznodământ, care este, adesea, neaşteptat, hazliu sau absent, lăsat la aprecierea cititorului;
— are rolul de a contura un personaj, nu de a prezenta o frescă socială, precum romanul;
— personajele sunt puţine, schiţate, construite după modelul oamenilor simpli, surprinşi în situaţii obişnuite;
— preferă personajele tipice şi energice, fără idealuri înalte;
— accentul se pune pe portretul moral, cel fizic fiind doar conturat şi chiar neglijat;
— portretul realizat este succint (câteva elemente), cel adevărat se înfiripă din acţiunile şi limbajul personajului;
— dintre toate trăsăturile personajului, una singură este dominantă, fiind „cercetată” din mai multe unghiuri;
— personajele sunt surprinse într-un singur moment din existenţă, dar edificator pentru cititor, care îi poate astfel deduce felul de viaţă;
— timpul de desfăşurare a acţiunii este scurt (până la o zi) şi precizat;
— spaţiul este unul singur, şi restrâns (o locuinţă, o cameră, un compartiment de tren, o gară, un câmp etc.) dar precizat adesea;