Descriere referat

| Referate istorie | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

În urma săpăturilor începute de către Ion Nestor şi Eugenia Zaharia, în iunie 1956, în localitatea Dridu, situată pe malul Ialomiţei, la 35 km nord-est de Bucureşti, s-a putut stabili că aşezarea medievală timpurie de acolo poate defini o nouă cultură arheologică, pe baza tipologiei ceramicii. Primele concluzii referitoare la datarea şi atribuirea etnică a culturii Dridu au fost publicate în volumul II al revistei “Dacia” din 1958, apărut în realitate în 1959, imediat după primul raport de cercetare publicat în “Materiale şi cercetări arheologice”, vol. V, 1959 (care este menţionat în text), care fusese dat la cules la 27 iunie 1958. De fapt, studiul din “Dacia” reproducea comunicarea prezentată la Academia RPR în data de 27 septembrie 1957. Prin urmare, Nestor a ajuns la concluziile respective în cursul anului 1957, după a doua campanie de săpături de la Dridu, din iunie-august 1957. Pe baza analogiilor cu ceramica deja cunoscută prin cercetările de la Garvăn şi din alte situri de la sud de Dunăre, el data aşezarea în secolul al X-lea. Concluzia cea mai importantă era însă cea de natură etnică. Nestor a separat din cadrul ceramicii atribuite slavilor răspândiţi în toate statele socialiste unele tipuri de vase care au fost atribuite românilor, aflaţi în perioada finală a etnogenezei lor (secolele IX-X). Existenţa unor tipuri de decor şi a unor forme de vase specifice unei anumite regiuni, întâlnite în aşezări descoperite în Muntenia, Transilvania, Moldova, Dobrogea şi nordul Bulgariei, a fost considerată un indiciu de natură etnică. De exemplu, este vorba de decorul cu benzi de linii ondulate care suprapun benzi de linii orizontale, un decor deosebit de cel al vaselor descoperite în Polonia, Ucraina sau Slovacia, care constă în benzi de linii ondulate intercalate cu cele orizontale. De asemenea, tipul B al ceramicii Dridu (pastă cenuşie cu decor lustruit), prezintă deosebiri faţă de tipul Saltovo, specific protobulgarilor, putând fi atribuit unei moşteniri locale. Existenţa unui stil diferit de ornamentare a ceramicii, specific unei arii relativ bine delimitate, a fost considerată o probă decisivă pentru identificarea unei etnii, şi anume cea proto-românească. Din perspectiva arheologiei contemporane, o asemenea concluzie poate fi pusă sub semnul întrebării, dar în epocă ea era firească. Paradigma introdusă de Gustaf Kossinna – asocierea strictă dintre o cultură arheologică şi o anumită etnie – nu avea cum să fie pusă la îndoială, atâta timp cât un scop fundamental al arheologiei era identificarea grupurilor etnice pe baza deosebirilor constatate în cultura materială, iar teoria lui Nestor era bazată pe o argumentaţie arheologică la nivelul dezvoltării acestei ştiinţe la vremea respectivă. Nu discutăm acum în ce măsură mai sunt acum posibile asemenea interpretări istorice ale unor realităţi arheologice.
În prezent există o vastă literatură consacrată acestui subiect . Ceea ce ne interesează este faptul că Nestor a avut, putem spune, curajul de a defini o realitate arheologică specifică românilor prin stabilirea unei diferenţe specifice faţă de cea a masei slave, uniforme, care se întindea pe un teritoriu ce corespundea grosso modo cu cel al lagărului socialist. Suntem de părere că o asemenea concluzie nu ar fi putut exprimată înainte de 1955-1956, chiar dacă săpăturile arheologice ar fi furnizat materiale capabile să o susţină. Formularea unei teorii care definea protoromânii printr-o deosebire faţă de slavi nu putea fi decât o consecinţă, conştientă sau nu, a schimbărilor produse în atitudinea oficială faţă de tratarea istoriei românilor.Teoria lui Nestor a fost supusă dezbaterii specialiştilor chiar înainte de a fi publicată. Una dintre hotărârile luate la sesiunea Academiei din iunie 1955 a fost înfiinţarea “Comisiei pentru studierea formării poporului român”, conduse de Iorgu Iordan, în care au fost cooptaţi istorici, arheologi şi lingvişti. S-a creat astfel un cadru instituţional pentru discutarea în spirit ştiinţific – evident, pe baze marxiste – a problemei etnogenezei, de către cei mai autorizaţi profesionişti. Cercetarea rolului slavilor în formarea şi evoluţia poporului român ieşea astfel de sub tutela diletantismului rusificator al lui Roller. Comisia a avut sarcina de a pregăti capitolele corespunzătoare din tratatul academic de a Istorie a României, care a început să fie publicat în 1960. La scurt timp după constituirea comisiei, I. Nestor a înaintat acesteia un raport în care propunea efectuarea de cercetări arheologice în câteva locuri din Câmpia Munteniei, între care şi Dridu, cu scopul de a clarifica problema etnogenezei. Astfel au început campaniile de săpături de la Dridu.La 25 noiembrie 1958 a avut loc o şedinţă a comisiei, ale cărei lucrări au fost multiplicate într-un volum care s-a aflat în fondurile secrete ale bibliotecilor până în 1989, deoarece slavistul Emil Petrovici a susţinut practicarea nomadismului de către români în evul mediu timpuriu. Această teorie nu a devenit însă publică. Participant la şedinţă, Nestor a adus în discuţie şi atribuirea etnică românească a culturii Dridu, cu unele precizări care nu se regăsesc în studiul publicat imediat după aceea. El aprecia că purtătorii culturii, care erau sedentari, au apărut brusc în a doua jumătate a secolului al X-lea în Muntenia, eventual din cauza recuceririi zonei de la sud de Dunăre de către Imperiul Bizantin. Pe baza deosebirilor faţă de ceramica slavă, cultura Dridu poate fi atribuită străromânilor. În comentariul la intervenţia lui Nestor, Barbu Câmpina admitea originea românească, dar presupunea că această apariţie bruscă nu s-a datorat în mod obligatoriu unei migraţii, ci poate fi efectul roirii populaţiei datorită creşterii demografice – o idee care merită reţinută . În schimb, C. Daicoviciu se îndoia de caracterul românesc al culturii Dridu . O va face, după cum vom vedea, şi mai târziu, în două studii publicate în 1968 şi 1971. În primul volum al tratatului de “Istoria României” editat de Academia RPR în 1960, C. Daicoviciu nu a putut decât să preia concluziile lui Nestor care fusese exprimate în şedinţa comisiei care a pregătit tratatul, deoarece acestea căpătaseră astfel un caracter oficial: cultura Dridu era o “cultură românească” răspândită “în toată Câmpia Dunării şi având puternice legături cu ţinuturile din dreapta Dunării” .
Capitolul despre etnogeneză, redactat de C. Daicoviciu, E. Petrovici şi Gh. Ştefan, a fost reluat şi într-un mic volum destinat publicului străin .Teoria caracterului etnic românesc al culturii Dridu a fost reluată in extenso de Nestor într-un amplu studiu apărut în 1964 într-o nouă revistă, care, la fel ca şi “Dacia”, era destinată difuzării în străinătate a studiilor istorice româneşti, “Revue Roumaine d’Histoire”. Publicarea sa s-a petrecut într-un context politic foarte semnificativ. În acelaşi an apărea la Bucureşti o culegere de texte inedite ale lui Marx care se refereau şi la ocuparea Basarabiei de către Rusia şi, în general, la imperialismul rusesc. Dar anul 1964 a fost înainte de toate punctul de cotitură în politica externă a României. “Declaraţia de independenţă” din 22 aprilie 1964 reprezenta începutul desprinderii României de sub tutela Moscovei şi evoluţia spre un comunism naţional. De câţiva ani, politica externă şi chiar internă a României cunoştea o seamă de evoluţii care o îndepărtau tot mai mult de modelul impus de Moscova în 1948. Publicarea unui studiu de sinteză despre etnogeneză, care reînnoda modul tradiţional de scriere a istoriei aşa cum fusese înainte de regimul comunist, fireşte, cu excepţia doctrinei marxiste, era un semn că autorităţile promovau şi pe acest plan schimbarea.În 1964 se acumulase deja o documentaţie arheologică suficient de bogată pentru a aprofunda geneza şi evoluţia culturii Dridu. În plus, tot în 1964 fusese definită de către Victor Teodorescu şi o cultură atribuită populaţiei romanice din Muntenia din secolele VI-VII (Ipoteşti-Cândeşti) , astfel că era posibilă şi stabilirea unei continuităţi între aceasta şi cultura Dridu, pe baza evoluţiei ceramicii. În privinţa atribuirii etnice a culturii Dridu, Nestor aprecia că aceasta era românească, şi că “participarea slavilor la cultura Dridu nu a constat în crearea de către ei a acestei culturi, în mod direct şi independent, ci doar în asimilarea sa în limitele simbiozei sale cu populaţia romanică” .