| Referate romana | Bac 2008 limba romana| Recomanda unui prieten

Între personajele romanului „Enigma Otiliei” se numără şi Felix. El este de multe ori „vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor al evenimentelor şi actor doar când e nevoie de mişcare de deplasare pentru a crea câmp de acţiune celorlalte personaje. Felix umblă mult, călătoreşte la ţară, cunoaşte şi ne determină astfel să cunoaştem o întreagă lume, oameni din medii diferite ce alcătuiesc armata personajelor din roman. Aşadar Felix e martor şi actor în acelaşi timp.
Felix Sima deschide romanul prin descrierea casei, privită prin ochii săi şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzută din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune în centrul narativ al acţiunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea poate fi considerat un bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care ia act prin imaginile reflectate, în conştiinţa acestui personaj.
Intriga romanului porneşte în momentul când Felix vine în casa lui moş Costache şi intriga e cât se poate de simplă: băiatul o iubeşte pe Otilia, fiica vitregă a lui moş Costache pe care o răsfaţă Pascalopol şi, deci e gelos pe Pascalopol. În linii mari cam astfel ar sta lucrurile.
Romanul începe acolo unde se sfârşeşte drumul lui Felix. Acesta cutreieră Bucureştiul, găseşte într-un final casa lui Costache Giurgiuveanu şi pătrunde în curte. Urmărindu-şi personajul în timp ce-şi caută ruda, autorul observă: „tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă”. Băiatul are de la început un accentuat aer de feminitate. E dezorientat, căutând cu multă nesiguranţă numerele caselor.
Elementele caracterizării urmăresc linia clasică, pornind de la înfăţişarea exterioară către interiorul sufletesc, autorul vizând o relaţie strânsă între exterior şi interior. El este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrşcat în uniforma de licean „ce” intra în strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână-ntr-alta”.
Grija constantă pentru biografia personajelor sale face pe G. Călinescu să-i fixeze încă de la început, lui Felix, un fel de fişă biografică: „Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră înainte în Bucureşti venind de la Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a Liceului Internat. Sfârşise liceul, trecând şi examenul de capacitate şi acum venea în Bucureştui la tutorele său, Costache Giurgiuveanu”.
Tânărul e studios, s-a dedicat cărţilor şi lumea lui adevărată e lumea ştiiţei.
Primul contact cu familia Giurgiuveanu îl face chiar în seara sosirii. La masa de joc se aflau aproape toate personajele ce vor evolua ulterior în roman. „În odaia înaltă, încărcată de fum des şi înţepător de tutut” ca o „covertă de vapor pe Marea Nordului”, Felix face cunoştinţă cu membrii familei Tulea şi cu Pascalopol. Pentru Felix, Otilia este un iniţiator, un intermediar între el şi ceilalţi: Otilia e „amortizorul” contactului prea dur cu o realitate de cele mai multe ori ostilă.
Faţă de primirea ciudată, chiar ostilă a bătrânului, primirea sinceră, căldura cu care-l trădează Otilia îl impresionează. De la început sufletul lui întreg se concentrază în direcţia aceasta, şi pentru că fata este atentă la tot ce face. Felix are repede înclinaţia de a lua în stăpânire pe Otilia, o stăpânire protectoare însă.
Autorul fixează imediat statutul lui Felix faţă de celelalte personaje, iar schema evoluţiei odată fixată, personajul nu face decât să o urmărească, îmbogăţind-o cu noi fapte.
Atitudinea familiei Tulea faţă de el se va observa din prima scenă, cea a prezentărilor.
Aglae îl priveşte cu austeritate, văzând în el încă un posibil pretendent la averea bătrânului. E încrezătoare în cariera pe care băiatul se străduieşte să şi-o facă. Convingerile ei pe care să le însuşească toată lumea sunt ca „medicina, cere an mulţi – urmă Aglae, trântind cu ciudă o carte – , cheltuială, întreţinere. Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia.
Tonul cu care fu pronunţat cuvântul „orfan” şi chiar cuvântul însuşi pe care nu-l mai folosise nimeni în legătură cu el, jigniră profund pe Felix.
– Vai, ce spui, tanti Aglae. Felix nu cade pe capul nimănui, reproşă Otilia”.
Băiatul e complexat de situaţia lui de orfan şi
orice aluzie îi trezeşte o puternică revoltă. Ceilalţi văd în lipsa părinţilor o infirmitate. Otilia însă îl protejează din primele momente. Otilia devine întruparea feminităţii. Gesturile ei faţă de Felix sunt un amestec de căldură şi maternitate: „spre a se încredinţa de supunerea tânărului, Otilia se aşeză pe canapea foarte aproape de el şi-i întinse cu mâna, ca unui copil, una din prăjituri. Într-adevăr, îi era foame. Otilia nu slăbi vigilenţa până nu sfârşi prăjitura, apoi i-o întinse şi pe cealaltă. Cu braţul stâng trecut repede pe după braţul drept, aştepta şi părea foarte mulţumită”.
Grija ei amestecă la un loc gingăşia şi candoarea. „– Doamne! zise ea, nu ştiu unde să te culc. Am uitat să spun să-ţi pregătească o cameră ”. Rezolvarea o găseşte tot ea: Felix va dormi o noapte în camera ei.
Camera Otiliei devine un tărâm al visului şi al misterului feminin. Felix descoperă fiecare detaliu cu uimire dar şi cu curiozitate.
După ce cunoaşte, surprins preocupările fetei pentru literatură, după ce studiază în amănunt camera Otiliei, „Felix se lăsă pe marginea patului, neîndrăznind încă să profaneze cu somnul său acest ascunziş feminin.”