| Referate romana | Bac 2008 limba romana| Recomanda unui prieten

Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.
Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează. Autorul însuşi îi fixează identitatea: „Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină. Flaubertin aş putea spune şi eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie... Eroina este tipizrea mea, fundamentală, în ipostaza feminină. Otilia este oglinda mea de argint...”.
Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.
Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.
Fata e veşnic înconjurată de admiratori şi iubită de „papa Giurgiuveanu” apoi de tânărul Felix, de Pascalopol, un străin care a fost în preajma ei încă de când era mică şi ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de băieţii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de stănică, agasată de Titi, Otilia stârneşte oricui dorinţa de a o stăpâni. Nimeni nu va reuşi cu adevărat. Fiecare va cunoaşte mai mult sau mai puţin din ea, dar Otilia va rămâne, cu toată evoluţia ei „o enigmă”.
Cititorului îi este prezentată prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit în casa lui moş Costache şi neprimit cum s-ar fi aşteptat, dă să plece. Înainte de a-i vedea chipul, Felix îi aude vocea „cristalină”.
„– Dar, papa, e Felix!
Felix privi spre capătul scării ca spre cer deschis.” Apoi i se desenează înaintea ochilor „fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă la poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare colorată de dantelă pe umeri”.
Modul în care i se prezintă lui Felix, e simplu şi direct:
„– Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare că ai venit! zise ea volubil. Eu sunt Otilia.
Apoi, părându-i-se că tânărul nu reacţionează destul de călduros, întrebă, întorcând adânc faţa spre el:
– Oare nu-ţi pare bine?”
Otilia îi impunea lui Felix modul cum să o trateze. „Felix îi strânse mâna şi avu o clipă impulsiunea de o i-o săruta, însă fata i-o trase cu mult înainte de a lua o decizie şi i-o trecu pe sub braţul stâng”.
Otilia e de la început ocrotitoare. Ea îl introduce în atmosfera familiei şi tot ea face prezentările.
Otilia va urma, ca personaj, structura cunoscută şi abordată şi pentru celelalte. Portretuil fetei este schiţat de la început: „fata părea să aibă 18-19 ani. Faţa măslinie cu nasul mic şi ochii foarte albaştrii arată şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare liberate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Otilia scapă de sub tutela autorului ei, G. Călinescu, şi se defineşte prin vorbe, fapte, gesturi, prin comportamentul care stârneşte reacţii diferite în jur. Marina, servitoarea, întâmpină fuga fetei prin iarbă cu un „Haida! A-nceput nebunia!” Felix o urmează şi o admiră tocmai pentru această imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteşte văzând în ea o posibilă împlinire, moş Costache se lasă mângâiat, iar Agae şi Aurica se întunecă de invidie. Stănică nu pierde ocazia să exclame: „Deşteaptă fată!”, iar Titi, să caute un moment când să strecoare o obscenitate, convins că nu este nimic rău în asta.
Fata domină însă totul şi pe toţi, prin generozitate şi printr-o superioritate şlefuită de-a lungul generaţiilor. Fără cel mai mic efort ea se ridică vizibil deasupra celorlalţi.
Pentru Felix, Otilia este prietenă de aceeaşi vârstă, o ocrotitoare. Autorul sugerează că întâlnirea şi apropierea celor doi era predestinată. Arătându-i lui Felix câteva fotografii vechi, de familie, în care părinţii lor apăreau alături,Otilia „Nu ştii că onoraţii noştri părinţi aveau intenţia să ne caăsătorească? Ca la chinezi, mi se pare!”. Poate în virtutea acestei situaţii „Lui Felix, apariţia Otiliei îi dădu un sentiment inedit, de mult presimţit”. Relaţia pare a se fi înfiripat din copilărie, acum nu era decât o confirmare căci „Felix nu văzuse pe Costache Giurgiuveanu decât cu mulţi ani în urmă, copil, şi tot atunci o cunoscuse şi pe Otilia care era o simplă fetiţă. Dar în fiecare an scria la sărbătorile consacrate şi în alte câteva împrejurări unchiului Costache întrebând ce mai face <> Otilia, iar Otilia scria <> Iosif, întrebând ce mai face <> Felix. Tânărul fiu al doctorului şi Otilia erau astfel în chip oficial intim prin corespondenţă şi desigur că, dacă s-ar fi întâlnit n-ar fi putut decât să continue şi oral stilul familiar din scrisori”.