| Referate agricultura | Recomanda unui prieten

1. Importanţa economică şi furajeră

Grâul este considerat cultura agricolă cu cea mai mare suprafaţă cultivată pe plan mondial, aceasta fiind de peste 220 milioane hectare. În ţara noastră suprafaţa cultivată cu grâu este de cca. 25% din suprafaţa arabilă şi 40% din suprafaţa semănată cu cereale.
Importanţa ce se acordă acestei culturi constă în următoarele particularităţi:
● pentru aproape jumătate din populaţia lumii, pâinea produsă din făină de grâu reprezintă hrana de bază;
● din punct de vedere calitativ, boabele de grâu au un raport echilibrat între conţinutul de hidraţi de carbon şi cel de substanţe proteice, corespunzător cerinţelor organismului uman;
● boabele de grâu constituie materia primă pentru producerea sau extragerea de substanţe utile care intră în procesarea unei mari diversităţi de produse agroalimentare;
● boabele de grâu au o durată mare de păstrare şi pot fi transportate la distanţe mari fără riscul degradării calităţii;
● se poate folosi direct în hrana animalelor, mai ales tărâţele ce rezultă din industria morăritului, deoarece au un conţinut ridicat în proteine, grăsimi şi substanţe minerale;
● paiele rezultate după recoltarea grâului se pot folosi în hrana animalelor sau ca aşternut în grajd, la fabricile de celuloză sau pentru prepararea îngrăşământului organic;
● datorită plasticităţii ecologice ridicate, grâul poate fi cultivat în diferite zone climatice şi la altitudini foarte mari;
● din punct de vedere agrotehnic cultura este mecanizată în totalitate, iar grâul intră în aproape toate sistemele de rotaţie agricolă, fiind considerată o plantă premergătoare foarte bună, deoarece are o perioadă de vegetaţie relativ scurtă, favorizând realizarea, în condiţii optime, a lucrărilor pentru pregătirea patului germinativ a culturii ce urmează.

2. Însuşiri morfologice şi fiziologice

Înfrăţirea constituie particularitatea biologică cea mai importantă a grâului. În cazul grâului de toamnă, această însuşire se declanşează la 15-20 zile de la răsărire şi continuă până la scăderea temperaturii sub 50C. În timpul unor ierni cu temperaturi mai ridicate , înfrăţirea poate continua dar fraţii formaţi un ajung la fructificare.
Perioada de timp de la răsărire şi până la intrarea în iarnă este considerată o perioadă de adaptare a grâului la temperaturi scăzute, realizându-se, astfel, procesul de călire care constă în acumularea (mai ales în celulele de la baza coletului) de substanţe de rezervă, formate din zaharoză, glucoză şi levuloză.
Procesul de acumulare a zaharurilor durează 15-20 zile, influenţează creşterea rezistenţei grâului la temperaturile scăzute din timpul iernii, care asociat cu mărirea concentraţiei sucului celular, se poate ajunge până temperaturi de –200C....-230C, la nivelul nodului de înfrăţire.
În timpul iernii, numită şi perioada de criptovegetaţie, au loc o serie de procese fiziologice, cum sunt: absorţia azotului, transformarea şi utilizarea acestuia în procesele morfologice, desfăşurarea procesului de fotosinteză prin creşterea conţinutului de substanţe organice (acidul ascorbic).
Primăvara, după dezgheţarea solului, plantele îşi intensifică funcţiile vitale şi începe procesul de regenerare a grâului, rolul cel mai important în acest proces îl au rezervele de azot acumulate de plantă în timpul iernii.
În cazul grâului de toamnă se disting două perioade: perioada vegetativă şi perioada generativă. Trecerea de la perioada vegetativă la cea generativă se realizează în perioada de toamnă-începutul iernii, iar procesul se numeşte vernalizare sau iarovizare.
Organogeneza la grâul de toamnă cuprinde 12 etape, de la stadiul de apex vegetativ şi până la maturizarea deplină.
Înfloritul grâului începe la 3-4 zile după înspicare, iar perioada de înflorire este de 3-5 zile.
Numărul de spiculeţe într-un spic este determinat atât de factorii genetici şi de mediu, cât şi de cei tehnologici, mai ales de nivelul de nutriţiei minerale.
Un spic de grâu cuprinde între 15-40 boabe, iar greutatea boabelor într-un spic variază între 0,8-1,3 g.

3. Sistematică şi soiuri

Grâul face parte din ordinul Graminalis, familia Gramineae, genul Triticum. Acest gen cuprinde numeroase specii diploide, tetraploide şi hexaploide, din care două sunt mai importante: grâul comun (Triticum aestivum ssp vulgare), care ocupă 90% din suprafaţa cultivată cu grâu şi grâul durum sau arnăut, sau tare (Triticum durum sau Triticum turgidum conv. Durum), care se foloseşte pentru prepararea pastelor făinoase.

Grâul comun – Triticum aestivum ssp. vulgare L.


În ţara noastră au fost create numeroase soiuri de grâu, cu particularităţi agrobiologice şi tehnologice diferenţiate, ceea ce face posibilă extinderea culturii în toate zonele favorabile. Dintre soiurile de grâu de toamnă se pot evidenţia: Alex, Apullum, Dropia, Eliana, Magistral, Rapid, Romulus, Rubin, Turda 95, iar din soiurile de grâu durum: Durom, Pandur, Rodur.


4. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

În general, grâul are cerinţe relativ scăzute faţă de temperatură. Astfel, la temperaturi de 15-180C răsărirea plantelor are loc în numai 4-5 zile. Înfrăţirea grâului se realizează la temperaturi mai scăzute, de 8-100C.
În perioada de iarnă, în funcţie de soi, grâul rezistă până la temperaturi de –200C, la nivelul nodului de înfrăţire. În cazul în care grâul a intrat în iarnă fără să parcurgă perioada de călire, rezistenţa la temperaturile scăzute scade foarte mult.
În timpul perioadei de vegetaţie cerinţele grâului faţă de temperatură cresc: până la alungirea paiului sunt favorabile temperaturile de 8-100C, iar până la înspicare temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 15-180C. Înflorirea, polenizarea şi fecundarea se desfăşoară normal la temperaturi în jur de 100C, noaptea şi 23-250C ziua.
Umiditatea are un rol important în realizarea unor producţii ridicate la grâu. În acest sens, pe întreaga perioadă de vegetaţie, grâul are nevoie de cel puţin 225 mm precipitaţii, repartizate cât se poate de uniform. Seceta de toamnă, după semănatul grâului, are o influenţă directă asupra producţiei, mai ales dacă la aceasta se asociază şi un nivel scăzut de precipitaţii din timpul iernii.
Primăvara, pe măsură ce înaintează în vegetaţie, cerinţele grâului faţă de umiditate cresc. Insuficienţa umidităţii influenţează negativ întregul proces de organogeneză, iar în final asupra formării organelor generative.
Seceta atmosferică şi temperaturile ridicate din perioada înspicării şi umplerii bobului, creează un dezechilibru fiziologic în circuitul apei în plantă (nivelul transpiraţiei depăşeşte nivelul absorbţiei), ceea ce face ca bobul să-şi înceteze dezvoltarea, să-şi reducă greutatea, rămânând şiştave.
Reducerea fenomenului de „şiştăvire a grâului” care apare mai ales în zonele cu climat secetos, se poate realiza prin introducerea în cultură de soiuri precoce, care ajung la maturitate înainte de apariţia condiţiilor nefavorabile.
Solurile lutoase şi lutoargiloase, cu fertilitate naturală ridicată sunt cele mai potrivite pentru cultura grâului. Solurile cu exces de umiditate sau cele uşoare, foarte permeabile, nu sunt potrivite pentru grâu. Limitele optime de pH sunt de 6-7,5, iar în condiţiile solurilor mai acide sau alcaline se impune lucrarea de cercetare a pH-ului prin amendare.
Din punct de vedere al tipului de sol, grâul realizează cele mai mari producţii pe solurile cernoziomice şi brun roşcate.

5. Zonele de cultivare

Ţinând seama de cerinţele faţă de factorii de vegetaţie, zonele cele mai favorabile pentru cultura grâului sunt: Câmpia Dunării, Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei şi partea de N-E a Moldovei.
Grâul de toamnă poate fi cultivat în ţara noastră în următoarele condiţii: în condiţii foarte favorabile pe 19,5% din suprafaţa arabilă, favorabile pe 70,4% şi puţin favorabile pe 7,2% (BÂLTEANU şi colab., 1990).
Deoarece, resursele termice şi hidrice sunt la nivelul optim pentru cultura grâului, în cea mai mare parte a zonelor de cultură din ţara noastră, producţia de grâu este influenţată cel mai mult de gradul de fertilitate naturală a solului şi de măsurile tehnologice ce se aplică pentru îmbunătăţirea acestei fertilităţi.

6. Tehnologia de cultivare
Rotaţia
Cele mai bune plante premergătore pentru grâu sunt: leguminoasele anuale (soia, mazărea, fasolea) şi perene (lucerna, trifoiul, ghizdeiul), rapiţa, cartoful timpuriu, floarea soarelui şi hibrizii de porumb timpurii. Culturile târzii de toamnă (sfecla de zahăr sau furajeră, hibrizii târzii de porumb) sunt mai puţin indicate ca plante premergătoare.
Se interzice cultura grâului pe terenurile infestate de boli transmisibile (tăciunele, mălura), pe cele tratate cu erbicide triazinice remanente, sau pe cele cultivate cu cereale păioase mai mult de un an.
Grâul este considerat o bună plantă premergătoare pentru aproape toate culturile agricole din ţara noastră.