| Referate istorie | Bac 2008 istorie| Recomanda unui prieten

INTRODUCERE
Holocaustul ( holo-întreg ; caustos-ars,gr.) reprezenta iniţial un ritual religios prin care o ofrandă adusă zeilor era arsă în întregime. În zilele noastre cuvântul face legătură mai ales cu exterminarea aproape în totalitate a evreilor din Europa de către Germania nazistă.
În secolul XIX evreimea din Europa devenea din ce în ce mai emancipată şi, în majoritatea ţărilor, ajunsese să aibă o situaţie egală cu restul populaţiei. Totuşi, din când în când evreii erau defăimaţi şi hărţuiţi de grupări antisemite care-i considerau o „rasă” străină, ce nu putea fi asimilată în interiorul culturii europene; însă acestea nu au iniţiat niciodată cu adevărat o campanie antisemită coerentă.
II PERSECUŢIA EVREILOR GERMANI ÎNAINTE DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Când regimul nazist a ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, acesta a trecut imediat la adoptarea unor măsuri antisemite sistematice. Un prim decret a reprezentat însăşi definiţia termenului evreu. Rolul crucial îl avea religia bunicilor unei persoane. Oricine avea trei sau patru bunici evrei era considerat automat de aceeaşi confesiune, indiferent de apartenenţa la comunitatea evreiască. Cei pe jumătate evrei deveneau evrei numai dacă aveau aceeaşi religie sau dacă erau căsătoriţi cu o persoană cu această religie. Toţi ceilalţi jumătate-evrei şi persoanele cu un singur bunic evreu erau denumiţi Mischlinge (corcituri, hibrizi). Evreii şi Mischlinge erau „non-arieni”. În doctrina nazistă o astfel de subliniere a descendenţei era privită ca o confirmare a „rasei”, dar scopul principal al acestor categorisiri era de fapt delimitarea unei ţinte a legilor şi directivelor discriminatorii.
A „Arianizarea” afacerilor
Între 1933 şi 1939 s-au făcut eforturi deosebite din partea Partidului Nazist, agenţiilor guvernamentale, băncilor şi a lumii afacerilor pentru eliminarea evreilor din viaţa economică. Non-arienii erau eliberaţi din posturile publice iar avocaţii şi medicii evrei îşi pierdeau aproape toţi clienţii. Firmele evreieşti fie erau lichidate şi patrimoniul lor era confiscat, fie erau cumpărate la preţuri mult mai mici decât adevărata lor valoare de către companii care nu aparţineau sau nu erau conduse de evrei. Transferul prin contract al întreprinderilor evreieşti către patroni germani era denumit „arianizare”. Câştigurile oricăror vânzări, precum şi economiile tuturor evreilor erau supuse unor taxe de proprietate speciale. Angajaţii evrei ai firmelor lichidate sau arianizate îşi pierdeau locurile de muncă.
B „Noaptea de cristal”
Obiectivul declarat al regimului nazist era emigrarea evreilor. În noaptea de 9 noiembrie 1938, după asasinarea unui diplomat german la Paris de către un tânăr evreu, toate sinagogile din Germania au fost incendiate, geamurile magazinelor evreieşti au fost sparte şi 20.000 de oameni arestaţi. Această Kristallnacht („Noapte de cristal”) a reprezentat un semnal pentru evreii din Germania şi Austria să plece cât mai curând posibil. Câteva sute de mii de oameni au reuşit să se refugieze în alte ţări, dar tot atâţia, printre care mulţi bătrâni şi săraci, au rămas să înfrunte o soartă nesigură.

III OCUPAREA POLONIEI
La începerea celui de-al doilea război mondial în septembrie 1939, armata nazistă a ocupat jumătatea vestică a Poloniei adăugând aproape 2 milioane de evrei la sfera de putere germană. Restricţiile impuse asupra evreimii poloneze erau mult mai dure decât cele din Germania. Evreii polonezi au fost forţaţi să se mute în ghetouri înconjurate de ziduri şi sârmă ghimpată. Acestea erau asemenea unor oraşe-stat captive. Fiecare avea un consiliu evreiesc care era responsabil cu găzduirea, cu salubritatea şi cu producţia. Mâncare şi cărbune urmau să fie aduse în interior iar bunurile produse trebuiau trimise spre exterior. Aprovizionarea cu hrană permisă de germani, totuşi, consta mai ales în cereale şi legume ca napii, morcovii şi sfecla. În ghetoul Varşovia raţia oficială abia asigura 1200 de calorii pentru fiecare locuitor. Mâncarea de pe piaţa neagră introdusă în ghetouri era vândută la preţuri ridicate, dar şomajul şi sărăcia erau larg răspândite. Locuinţele erau supraaglomerate, cu şase sau şapte persoane într-o singură cameră, iar tifosul îşi făcea apariţia.
IV INVADAREA URSS
În timpul introducerii ghetourilor în Polonia o acţiune mult mai drastică era lansată mai la est. În iunie 1941 armatele germane au invadat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) şi în acelaşi timp SS-ul a desfăşurat 3000 de oameni în unităţi speciale pe noile teritorii ocupate pentru a ucide pe loc toţi evreii. Aceste detaşamente mobile, cunoscute ca Einsatzgruppen (trupe de acţiune), au trecut în curând la execuţii continue. Masacrele aveau loc de obicei în şanţuri sau râpe din apropierea oraşelor. Din când în când la acestea asistau soldaţi sau localnici. În curând zvonuri despre ucideri au început să ajungă în capitalele lumii.
V „SOLUŢIA FINALĂ”
La o lună după începerea operaţiunilor mobile în URSS-ul ocupat, Herman Göring, omul numărul doi de la conducerea Germaniei naziste, a trimis o directivă către şeful Serviciului de Securitate al Reich-ului (Sicherheitsdienst - SD), Reinhard Heydrich, prin care acesta era însărcinat cu organizarea „soluţiei finale la problema evreiască” în toată Europa aflată sub ocupaţie germană. Până în septembrie 1941 evreii din Germania au fost forţaţi să poarte insigne sau banderole marcate cu o stea galbenă – „steaua lui David”. În lunile următoare zeci de mii de oameni au fost deportaţi în ghetourile din Polonia şi în oraşele capturate din URSS. Pe când această operaţiune era în plină desfăşurare, o altă oroare era pregătită: lagărul morţii.

Lagăre echipate cu facilităţi pentru gazarea oamenilor au fost construite pe teritoriul Poloniei ocupate. Majoritatea eventualelor victime urmau să fie deportate din ghetourile aflate în apropiere. Numai din ghetoul Varşovia au fost deplasate peste 300.000 de persoane. Primele transporturi erau de obicei formate din femei, copii sau bărbaţi mai bătrâni care nu puteau munci; evreii capabili de lucru erau opriţi în magazine sau în uzine, dar şi aceştia erau până la urmă ucişi. Cele mai mari deportări au avut loc în vara şi toamna anului 1942. Destinaţiile transporturilor nu erau dezvăluite comunităţilor evreieşti, dar zvonuri despre uciderile în masă ajungeau în cele din urmă la supravieţuitori, precum şi la guvernele din Statele Unite şi din Marea Britanie. În aprilie 1943 cei 65.000 de evrei rămaşi în Varşovia s-au opus poliţiei germane care intrase în ghetou pentru o ultimă adunare. Luptele au durat trei săptămâni.