| Referate astronomie | Recomanda unui prieten

Generalităţi:

Este prima capodoperă în creaţia lui Liviu Rebreanu şi un punct de referinţă în evoluţia romanului românesc. Eugen Lovinescu consideră romanul o adevărată revoluţie faţă de: lirismul sămănătorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanistă. Elita criticii literare a văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a ţăranului român. Într-adevăr, romanul aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare.

Geneza:

Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. În articolul Mărturisiri romancierul vorbeşte amănunţit despre geneza romanului său.
În primul rând romancierul mărturiseşte că a fost impresionat de o scenă surprinsă la hotarul satului Prislop, când un ţăran s-a aplecat şi a sărutat pământul ca pe o ibovnică. Scena i s-a întipărit în minte, l-a uimit, l-a obsedat şi a fost fixată în desfăşurarea epică a romanului.
Liviu Rebreanu a reţinut o întâmplare petrecută în sat: un ţăran întărit şi-a bătut unica fiică, Rodovica, pentru că a greşit cu cel mai becisnic flăcău din sat. Dacă fata ar fi greşit cu un băiat înstărit, ţăranul ar fi găsit mijlocul să împace lucrurile. Aşa însă ruşinea lui era mai amară pentru că trebuia să se încruscească, fruntaş, cu pleaba satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău, care nu iubea pământul. Întâmplarea Rodovicăi va constitui pentru început subiectul nuvelei Ruşinea.
Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, dar foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Din discuţiile cu acest flăcău se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicească. Pronunţa cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată.
Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îşi propune să reprezinte prin Ion al Glanetaşului pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi moare.

Ion este un roman realist de observaţie socială. Romanul are o structură complexă: urmărind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile şi obicieiurile sale. Încă din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul construcţiei sferice: romanul începe şi se sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelaşi timp drumul de la realitatea vieţii la ficţiunea operei artistice; aceeaşi omagine de la sfâşitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concretă: Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. […]
Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început …

Structura romanului este complexă, autorul urmărind destinul unui personaj proiectat pe fundalul satului ardelean cu tradiţiile, obiceiurile sale specifice.

Monografia satului ardelean:

Se constituie treptat din prezentarea satului şi a ţăranilor, a problemelor, care-i frământă îndeosebi problema pământului; prezentarea obiceiurilor şi a tradiţiilor legate de momentele fundamentale ale vieţii: naşterea, nunta, înmormântarea; prezentarea vieţii intelectualităţii ardelene şi a problemei naţionale. Nu întâmplător romanul începe cu descrierea horei, scenă antologică prin care autorul realizează mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei, someşana, şi introducerea treptată a personajelor şi sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul romancierului înregistrează pe rând lăutarii, care cântă sub şopron, ritmul îndrăcit al someşanei, gesturile flăcăilor, care îşi ciocnesc cizmele: Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învăltoreşte, se aşează în starturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. Cu cât Briceag iuţeşte cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe subt mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite…
În continuare obiectivul romancierului înregistrează grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor care-şi admiră odraslele şi al copiilor, care pândesc poalele fetelor. Scena este semnificativă şi pentru realitatea adânc diferenţiată a satului. Astfel într-un grup stă primarul Ştefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată, şi câţiva bătrâni fruntaşi: Pe-alături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, ştiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi.
Lipsesc şi reprezentanţii intelectualităţii ardelene: familia învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug. Aceştia respectă petrecerea ţăranilor, dar nu se amestecă printre ei. Astfel Maria Herdelea era fată de ţăran de pe la Monor, dar fiindcă umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător – se simţea mult deasupra norodului şi avea o milă cam dispreţuitoare pentru tot ce e ţărănesc.
Ion o strânge la piept pe Ana, mireasa lui Geroge, deşi este îndrăgostit de Florica. Aici se sugerează conflictul prin apariţia lui Vasile Baciu, care îl umileşte pe Ion. Liviu Rebreanu excelează în prezentarea vieţii ţărăneşti desfăşurate sub semnul experienţei colective: hora, naşterea, nunta, botezul, slujba duminicală, judecarea vinovaţiilor, înmormântarea. Toate aceste aspecte sunt zugrăvite magistral, degajând o puternică senzaţie de viaţă reală.
Obiceiurile de la nuntă sunt prezentate cu prilejul nuntei Anei cu Ion.
Nunta ţine trei zile. În prima zi alaiul porneşte cu căruţe spre Jidoviţa. În frunte merg călăreţii, care pocnesc din pistoale. În prima căruţă sunt lăutarii, apoi o căruţă cu mirii şi cu druştele şi o brişcă cu naşii. Într-o altă căruţă sunt părinţii mirilor, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete.
Nunta începe la socrul mic şi continuă la socrul mare. Imaginea ospăţului este autentică, alcătuită din urărilr şi chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospăţul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată cu atâta amar de vite şi de galiţe că de abia încăpeau în ograda Glanetaşului….
Liviu Rebreanu surprinde nu numai pitorescul obiceiurilor, dar şi psihologia ţătănească, mai ales în fragmentul care prezintă peţitul fetei, în realitate un târg aprig pentru zestre.
Tabloul monografic al satului se completează şi cu alte elemente, ca naşterea la câmp. Tot în acest sens sunt prezente informaţii despre obiceiurile la înmormântare.
La înmormântarea Anei, la prohod, participă tot satul. Romancierul fixează şi aici toate elementele esenţiale: praporii fluturau alene în adierea de primăvară… tămâie şi aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr… preotul Belciug mormăia pe nas cântecele de înmormântere sí scutura mereu cădelniţa.
Foarte bun psiholog, Liviu Rebreanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor şi mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amestecă imaginea moartei, cu aceea a copilului şi cu imaginea iubitei. Cu deosebită artă romancierul surprinde spaima de a nu pierde pământul, care se strecoară treptat în sufletul lui Ion.
După înmormântarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se îmbogăţesc cu altele, prilejuite de îmormântarea lui Ion. Si aici participă tot satul. Preotul Belciug ţine o cuvântare funebră, care îl impresionează pe cei prezenţi. Autorul este atent la reacţiilöe participanţilor şi mai ales a părinţilor: Pe urmă Ion fu coborât în pământul care i-a fost prea drag, şi oamenii au venit pe rând să-i arunce câte o mână de lut umed care răbufnea greu şi trist pe scândurile odihnei de veci…
După înmormântare Glanetaşu a făcut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion.

Satul Pripas este locuit de români şi maghiari sub dominaţie austro-ungară. În sat există o ierarhie bine determinată în funcţie de averea fiecăruia. În frunte se află Ştefan Hotnog, apoi ţărani bogaţi, ca Vasile Baciu, Toma Bulbuc, ţărani înstăriţi, ca Simion Lungu şi săraci ca Ion, Florica, văduva lui Maxim. În această lume pământul determină poziţia socială a oamenilor şi relaţiile dintre ei.