| Referate istorie | Bac 2008 istorie| Recomanda unui prieten

Caracteristica generală a domniei. Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) a fost perioada cea mai glorioasă din istoria medievală a românilor, punctul culminant al luptei lor pentru independenţă şi afirmare în contextul civilizaţiei europene în secolul al XV-iea. Reuşind să instaureze în ţară un echilibru social, marele domnitor a pus capăt luptelor dintre fracţiunile boiereşti şi a creat o bază socială pentru consolidarea puterii domneşti, care întrunea boierimea dregătoare, slujitorii (curtenn, vitejii etc.), ţăranii chemaţi la oaste, orăşenii.
în politica sa externă Ştefan Vodă a demonstrat înalte calităţi de diplomat, evitând să aibă concomitent doi inamici puternici. Aceasta i-a permis să păstreze independenţa ţării, alternând relaţiile paşnice cu conflictele militare cu puternicile state vecine, aflate în ascensiune - Ungaria, Polonia şi Imperiul otoman. Când relaţiile cu aceste ţări aduceau la războaie, Ştefan a ştiut să utilizeze pe deplin metode specifice de luptă (pusteirea teritoriului în calea duşmanului, hărţuirea în continuu pe măsura înaintării lui în interiorul ţării, folosirea cu iscusinţă a avantajului reliefului etc.), care minimalizau superioritatea numerică a inamicului. Disproporţia sau asimetria dintre forţele moldovene şi duşmane nu numai că nu asigura victoria invadatorilor, ci dimpotrivă, darorită iscusinţei domnitorului se termina aproape întotdeauna cu înfrângerea lor.
Victoriile repurtate de domnitor au permis Moldovei să devină un factor politic şi militar de un prestigiu extern incontestabil. Pilda de vitejie, înţelepciune, profundă credinţă a marelui domnitor a rămas întruchipată în folclor, în opere scrise şi de artă.
Lunga domnie a lui Ştefan cel Mare cunoaşte câteva etape. Prima etapă: 1457-1473 - corespunde consolidării domniei în plan intern şi extern prin impunerea independenţei ţării în relaţiile cu Polonia şi Ungaria; a doua etapă: 1473-1486 -perioada marilor confruntări cu Imperiul otoman; şi a treia etapă: 1486-1904 - noua orientare a Moldovei (după "răscumpărarea păcii" cu turcii prin plata tributului), spre un sistem de alianţe (în primul rând cu Ungaria), menit să contracareze tendinţele de dominaţie ale Poloniei asupra statului moldovenesc şi să bareze expansiunea otomană în Europa.
Politica internă. Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al Il-lea (1449-1451) şi al Măriei (sau Oltea), fiică de boier din neamul Basarabilor, nepotul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), vine la domnie în primăvara anului 1457 fiind susţinut de un corp de oaste, pus la dispoziţia lui de Vlad Ţepeş. Reuşeşte să-i înlăture de la domnie pe Petru Aron şi este uns ca domn "la locul ce se cheamă Direptate" pe Şiret, la 14 aprilie 1457 în prezenţa Mitroplitului, boierilor şi oştenilor.
Politica internă a noului domn s-a deosebit de la bun început de cea a predecesorilor săi, prin faptul că el a chemat la colaborare boierii din anturajul fostului domn, înzestrându-i cu proprietăţi funciare şi acordându-le înalte dregătorii. Boierii care urmase pe domnul pribeag Petru Aron în Polonia s-au întors în ţară. O altă măsură întreprinsa de domn a fost întărirea instituţiilor centrale ale statului: Sfatul domnesc, administraţia locală, oastea şi sistemul de apărare a ţării.
în Sfatul domnesc Ştefan a numit numai boieri cu dregătorii, înlăturând pe cei care erau incluşi în acest organ numai în calitate de mari deţinători de domenii; Sfatul
a fost micşorat de la 30 la 16 membri, în fruntea cetăţilor a numit pârcălabi din rândurile boierilor lui de încredere, a creat dregătoria portarului de Suceava, comandantul oştirii.