| Referate biologie | Bac 2008 biologie| Recomanda unui prieten

Numele de Protozoa, animale străvechi, arată că această diviziune a regnului animal cuprinde forme care, pe baza organizaţiei lor, trebuie situate la rădăcinile arborelui regnului animal. Caracterul esenţial al acestor animale constă în faptul că structura lor este echivalentă unei singure celule. Elementele constitutive ale acesteia sunt reprezentate printr-un corp celular format din protoplasmă şi nucleu ( câteodată doi sau mai mulţi nuclei înconjuraţi de citoplasmă). Acestea sunt două elemente de bază care formează “planul structural” al unui protozoar. Celula protozoarului trebuie să facă faţă multiplelor probleme puse de mediul înconjurător, în timp ce celula organismului unui animal multicelular nu are de îndeplinit decât un număr restrâns de funcţii speciale, restul acestora fiind preluate de alte celule, la rândul lor specializate în anumite direcţii.
O dată cu multilateralitatea ei, celula protozoarelor a păstrat şi capacitatea de a fi nemuritoare, capacitate pe care celula metazoarelor a pierdut-o prin specializarea ei unilaterală. Protozoarele nu-şi sfârşesc viaţa prin moarte (în afara catului în care pier prin moarte violentă) ci prin diviziunea repetată care dă naştere la indivizi noi.
Rădăcinile regnului animal pornesc din cel vegetal, deoarece animalele monocelulare au provenit din plante monocelulare. Aceste rădăcini comune s-au menţinut şi până astăzi în clasa flagelatelor ai cărei reprezentanţi trebuie consideraţi ca aparţinând, unii regnului vegetal, alţii – regnului animal cu toate că durata imensă de timp care a trecut de la apariţia lor a fost suficientă pentru ca să ducă la dezvoltarea lumii actuale a animalelor superioare şi chiar a omului. De asemenea, la alte trei clase de protozoare, aparţinând net regnului animal, principiul de organizare monocelular şi-a dovedit valabilitatea în concurenţa cu organismele pluricelulare: rizopodele prezintă numeroase relaţii de înrudire cu flagelatele din care provin, pe mai multe căi (polifiletic). Sporozoarele au găsit în animalele pluricelulare un mediu favorabil de viaţă şi, din cauza existenţei lor parazitare, şi-au simplificat structura celulei într-atât, încât originea lor încă nu a putut fi clarificată. Cea mai mare diferenţiere în structura corpului au atins-o însă ciliatele, la care organitele, aflate în stratul extern al corpului, egalează în complexitate organele multor animale multicelulare.
Componentele planului de structură comun tuturor protozoarelor sunt nucleul şi corpul celular. Acestea nu sunt, de fapt, specifice protozoarelor, ci sunt elementele fundamentale ale celulelor care intră în alcătuirea tuturor organismelor, fie vegetal, fie animale. Numai la bacterii această dualitate nu este atât de pronunţată. Corpul citoplasmatic al protozoarelor şi – în linii esenţiale şi nucleul lor corespund întru totul cu cele ale celulelor animalelor şi plantelor superioare, iar cunoştinţele dobândite cu privire la aceste componente principale ale celulei au rezultat în genere din studierea organismelor pluricelulare, nu a protozoarelor.
Caracterul comun al protozoarelor flagelate este acela că au 1-4, uneori şi mai mulţi flageli. Aceştia sun organite lungi, în formă de fire sau de benzi, care pornesc de cele mai multe ori de la capătul anterior al corpului şi populează animalul în dreapta şi în stânga prin mişcări elicoidale sau ondulatorii (şerpuitoare). Dacă flagelatul este prins de substrat, flagelii pun în mişcare apa din jurul lor. Viteza obţinută poate fi destul de mare: astfel, o euglenă străbate într-o secundă o lungime de nouă ori mai mare decât cea a corpului ei, pe când un om înoată pe distanţa de 100 m nu străbate într-o secundă decât două treimi din lungimea corpului său.
În rest, flagelatele nu prezintă nici un caracter care să fie comun întregii clase. La peridinee forma exterioară este caracterizată adesea prin excrescenţe lungi sau printr-un fel de aripi foliare, care servesc pentru plutirea în apă. Aceste formaţii sunt parţial ale carapacei, adesea foarte frumoase, formată, ca şi pereţii celulari ai plantelor superioare, din celuloză.
Pentru flagelate caracteristic este şi modul de înmulţire se face prin bipartiţie longitudinală. Despicarea începe la partea anterioară şi la flagelatele cu un flagel apar doi flageli; în acelaşi timp se divide şi nucleul pentru ca despicătura completându-se să rezulte două celule flagelate. De multe ori la flagelatele parazite, ca tripanosomele, despicătura nu este completă şi diviziunea repetându-se, noile tripanosome rămân fixate prin partea posterioară, formând grupe în rozetă. S-a descris o înmulţire sexuată când în timpul simplelor diviziuni apar gameţi care fuzionează şi dau zigoţi ce continuă apoi diviziunile obişnuite. O parte a acestui ciclu, acela sexuat al unor flagelate transmisibile se petrece în corpul căpuşelor ixodide al ploşniţelor reduvide sau al insectelor glosine.
Flagelatele, ca punct de plecare al dezvoltării întregului regn animal, deci şi a vieţii noastre, merită cel mai mare interes din partea cercetătorilor. Ele sunt acelea care produc, într-o măsură considerabilă, materia vie a oceanelor. Alături de diatomee, ele formează hrana peştilor nerăpitori, ce constituie, la rândul lor, hrana peştilor răpitori. Lor li se datorează astfel o mare parte din binefacerile mării care contribuie la hrănirea omenirii.
O specie planctonică este Noctiluca miliaris, apărând cu miliardele în apele temperate şi calde, noctilucele produc lumina fosforescentă bine cunoscută navigatorilor.
De un deosebit interes pentru noi sunt flagelatele care, provocând boli la om şi animale, periclitează viaţa acestora şi aduc daune economice serioase. Flagelatele sin intestinul gros, care se hrănesc cu bacterii, sunt nevătămătoare. Printre ele trebuie menţionată curioasa Lamblia intestinalis, un animal care pare format din concreşterea a două celule şi care trăiesc pe seama lichidelor din intestinul subţire. Lamblia are 2 nuclei şi 8 flageli, cu ajutorul cărora aderă de peretele intestinal. Apare deseori în corpul omului sănătos, poate deveni însă dăunătoare în cazul în care gazda pe care s-a fixat are sănătatea şubredă.
Tripanozomele, care trăiesc în ţesuturile corpului, în sângele şi lichidul cefalorahidian la om şi animalele domestice, pot fi paraziţi dintre cei mai periculoşi. În gazda lor naturală, tripanozomele sunt destul de nevătămătoare. Aceasta se datorează faptului că animalul-gazdă secretă în sânge o substanţă care împiedică înmulţirea tripanozomelor, menţinând astfel numărul paraziţilor la o limită suportabilă. Această stare de fapt este favorabilă şi pentru supravieţuirea speciei parazitului, deoarece moartea gazdei ar însemna şi pieirea tripanozomelor care trăiesc în sângele său. Astfel Trypanosoma melophagium (transmiţător: musca-păduche la oi, Melophagus ovinus), destul de răspândită la oi, şi Trypanosoma theileri (transmiţător: tăunii), destul de răspândită la cornutele mari, nu ajung însă să provoace apariţia unor boli. Numai atunci când capacitatea de apărare a gazdelor este slăbită (la cornute, de exemplu, din cauza pestei bovine, sau a oboselii şi inuaniţiei din timpurile de secetă), tripanozomele izbutesc să se înmulţească în proporţii periculoase, lucru care se întâmplă şi în cazul în care sunt transmise la animale aparţinând altor specii, a căror capacitate de apărare nu este adaptată la acest parazit.