Descriere referat

| Referate geografie | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Unităţi montane. Carpaţii româneşti
Carpaţii româneşti fac parte din marele lanţ muntos alpino-carpato-himalayan, apărut în urma orogenezelor alpine. Spre deosebire de Munţii Alpi, în continuarea cărora se află, Carpaţii Româneşti sunt munţi de înălţime mijllocie, menţinându-se sub altitudinea de 3000 de metri.
Având o structură cutată, căreia i s-a adăugat cea mai întinsă masă vulcanică din Europa, aceştia au aspectul unui arc deschis către vest, Munţii Apuseni formând coarda de legătură dintre cele două capete.
Relieful a luat naştere în mai multe etape orogenetice. Succesiunea mişcărilor orogenice, cu etapele de linişte tectonică (în timpul cărora agenţii subaerieni modelau intens catenele muntoase formând suprafeţe de denudaţie) a dus la infăţişarea actuală a reliefului.
O caracteristică a reliefului Carpaţilor o constituie prezenţa unor depresiuni intracarpatice cu resurse de subsol, rezultat al unor frământări tectonice complexe, depresiuni care dau mare varietate spaţiului carpatic şi au permis popularea accentuată a acestora încă din timpul paleoliticului.
Ridicările în bloc, cu intensităţi diferite, în timpul ultimelor faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor să-şi taie văi mai adânci, relieful căpătând un aspect de tinereţe. Acest fapt este accentuat şi de formele zvelte ale culmilor de peste 2000 de metri altitudine absolută, operă a acţiunii gheţarilor cuaternari (aparţinând ultimelor două glaciaţiuni-Riss şi Würm).
Dacă relieful, atât de variat sub aspect morfologic şi de complex prin alcătuirea sa geologică, dă nota de fond peisajului montan carpatic, clima, prin particularităţile sale zonale şi altitudinale contribuie la nuanţarea acestuia. Fără a depăşi limitele cantitative ale climatului de munte, nuanţările care apar se datorează în primul rând altitudinii şi apoi poziţiei masivelor muntoase faţă de orientarea circulaţiei generale a atmosferei. Cea dintâi cauză determină repartiţia diferenţiată cantitativă a fenomenelor atmosferice pe etaje (alpin, subalpin etc.), iar poziţia masivelor duce la perturbarea simetriei etajelor ca urmare a expunerii lor şi a transformărilor ce le suferă masele de aer umed vestice dominante şi arealele ciclonice în contact cu înălţimile carpatice.
Astfel, în distribuţia temperaturii medii anuale se observă cum, în primul rând, altitudinea joacă un rol foarte mare. Prelucrarea în acest sens a datelor înregistrate arată un contrast termic ( de la zi la noapte şi de la iarnă la vară) ceva mai mare în Carpaţii de Est faţă de cei din Vest, amplitudinea termică diurnă fiind cu 1-20C mai mare în est, iar cea lunară cu 6-80C. Amplitudinile diurne la altitudini sub 2000 de metri capătă cele mai mari valori la sfârşitul verii şi cele mai mici în decembrie, pentru ca la peste 2000 de metri maximele să apară în aprilie şi octombrie, iar minimele tot în decembrie.
Aceleaşi diferenţe reduse se menţin şi în ceea ce priveşte regimul precipitaţiilor. În general se observă că, pentru aceeaşi latitudine şi altitudine, în zonele muntoase vestice cad anual în medie cu 100 ml mai multe precipitaţii decât în cele estice, iar în ceea ce priveşte depresiunile interioare, acestea primesc tot aproximativ cu 100 ml anual mai puţine precipitaţii decât zonele exterioare cu altitudini egale.
Din punct de vedere hidrologic, Carpaţii constituie zona de obârşie şi alimentare cu apă pentru toate râurile principale de pe teritoriul ţării.
Scurgerea atinge, pentru zonele înalte, cele mai ridicate valori primăvara, mai timpuriu în Carpaţii Occidentali ( februarie, martie, aprilie) şi mai târziu în restul ramurilor carpatice (martie, aprilie, mai şi chiar iunie). Ca urmare debitul cel mai mare al râurilor se înregistrează tot primăvara, când de obicei topirea zăpezii se suprapune cu ploile de primăvară.
Prelungirea în timp a suprapunerii, mai ales pentru zonele înalte, până la începutul verii, face ca scurgerea de vară să fie ridicată (râurile cu obârşii în Carpaţii Orientali, 25-30%). Dacă pentru Carpaţii Occidentali cele mai coborâte valori ale scurgerii medii se înregistrează toamna, pentru cei Orientali şi în parte cei Meridionali, acestea au loc iarna, când precipitaţiile, dominant solide, şi fără alternanţă de ninsori cu topiri de zăpezi, nu permit o scurgere intensă de suprafaţă.
Debitul bogat şi constant, în bună parte, ca şi panta mare a profilelor longitudinale sunt caracteristici care determină potenţialul hidroenergetic ridicat al râurilor carpatice. În plus, necesităţile de apă pentru alimentarea localităţilor, a unităţilor economice şi pentru irigaţii, paralel cu nevoia regularizării nivelului râurilor, dau acumulărilor de apă din marile bazine artificiale montane funcţii economice foarte complexe. Construcţiile de acest gen realizate până acum (Bistriţa, Uz, Argeş, Lotru, Dunăre, Bârzava, Sadu, Someş etc) au o mare importanţă pentru economia naţională, concretizând politica de valorificare superioară a acestor importante bogăţii naturale ale ţării, apele.
Toate aceste condiţii fizico-geografice se răsfrâng direct şi asupra aspectului pe care îl îmbracă vegetaţia în Carpaţi. Se evidenţiază prezenţa în Carpaţii Româneşti a patru etaje vegetale:
• etajul alpin, care începe de la altitudinea de 2200 de metri pe înălţimile carpatice din sud, iar pe cele nordice de la 1900 de metri;
• etajul subalpin, la peste 1650-2200 de metri, în sud şi 1500-1900 de metri, în nordul ţării;
• etajul boreal, situat la peste 1300-1650 de metri, cu excepţia nordului unde începe de la 1000-1500 de metri;
• etajul nemoral, la 200-1300 de metri, iar în nord la 400-1000 de metri.
Condiţiile fizico-geografice specifice cu climat umed şi în parte rece, cu o vegetaţie de pajişti alpine şi întinse păduri, cu roci dure, în mare parte impermeabile, au oferit condiţii pentru formarea solurilor cu profunzime redusă, dispuse într-o evidentă succesiune altitudinală. Astfel, solurile humico-silicatice de pajişti alpine se găsesc pe cele mai ridicate culmi, ocupând cca 3,5% din suprafaţa Carpaţilor; solurile montane brune acide, podzolice brune şi podzoluri humico-feriiluviale ocupă 24,8% din suprafaţa Carpaţilor şi 8,1% din cea a ţării; soluri montane brun-gălbui şi brune acide pe 48%, cărora în secundar li se adaugă, în funcţie de condiţiile locale şi alte tipuri pe suprafeţe mai reduse şi specifice nu numai pentru Carpaţi (brune şi brun-gălbui de pădure, podzolice argilo-iluviale, rendzine şi terra-rosa, hidromorfe etc.).
Valoarea ridicată a resurselor naturale ale Carpaţilor (păşuni, lemn, resurse minerale, ape, materiale de construcţie etc.) ca şi prezenţa numeroaselor depresiuni, a văilor largi sau a plaiurilor etajate, au permis o populare străveche a lor. În anii socialismului, aşezările omeneşti de aici au fost electrificate, modernizate, dotate cu construcţii culturale şi scoase din izolarea lor prin amenajarea de căi de transport moderne.
Deosebirile genetice şi fizico-geografice ale Carpaţilor Româneşti determină divizarea lor în trei mari unităţi geografice: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali.