| Referate geografie | Bac 2008 geografie| Recomanda unui prieten

Carpaţii româneşti fac parte din marele lanţ muntos alpino-carpato-himalayan, apărut în urma orogenezelor alpine. Spre deosebire de Munţii Alpi, în continuarea cărora se află, Carpaţii Româneşti sunt munţi de înălţime mijllocie, menţinându-se sub altitudinea de 3000 de metri.
Având o structură cutată, căreia i s-a adăugat cea mai întinsă masă vulcanică din Europa, aceştia au aspectul unui arc deschis către vest, Munţii Apuseni formând coarda de legătură dintre cele două capete.
Relieful a luat naştere în mai multe etape orogenetice. Succesiunea mişcărilor orogenice, cu etapele de linişte tectonică (în timpul cărora agenţii subaerieni modelau intens catenele muntoase formând suprafeţe de denudaţie) a dus la infăţişarea actuală a reliefului.
O caracteristică a reliefului Carpaţilor o constituie prezenţa unor depresiuni intracarpatice cu resurse de subsol, rezultat al unor frământări tectonice complexe, depresiuni care dau mare varietate spaţiului carpatic şi au permis popularea accentuată a acestora încă din timpul paleoliticului.
Ridicările în bloc, cu intensităţi diferite, în timpul ultimelor faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor să-şi taie văi mai adânci, relieful căpătând un aspect de tinereţe. Acest fapt este accentuat şi de formele zvelte ale culmilor de peste 2000 de metri altitudine absolută, operă a acţiunii gheţarilor cuaternari (aparţinând ultimelor două glaciaţiuni-Riss şi Würm).
Dacă relieful, atât de variat sub aspect morfologic şi de complex prin alcătuirea sa geologică, dă nota de fond peisajului montan carpatic, clima, prin particularităţile sale zonale şi altitudinale contribuie la nuanţarea acestuia. Fără a depăşi limitele cantitative ale climatului de munte, nuanţările care apar se datorează în primul rând altitudinii şi apoi poziţiei masivelor muntoase faţă de orientarea circulaţiei generale a atmosferei. Cea dintâi cauză determină repartiţia diferenţiată cantitativă a fenomenelor atmosferice pe etaje (alpin, subalpin etc.), iar poziţia masivelor duce la perturbarea simetriei etajelor ca urmare a expunerii lor şi a transformărilor ce le suferă masele de aer umed vestice dominante şi arealele ciclonice în contact cu înălţimile carpatice.
Astfel, în distribuţia temperaturii medii anuale se observă cum, în primul rând, altitudinea joacă un rol foarte mare. Prelucrarea în acest sens a datelor înregistrate arată un contrast termic ( de la zi la noapte şi de la iarnă la vară) ceva mai mare în Carpaţii de Est faţă de cei din Vest, amplitudinea termică diurnă fiind cu 1-20C mai mare în est, iar cea lunară cu 6-80C. Amplitudinile diurne la altitudini sub 2000 de metri capătă cele mai mari valori la sfârşitul verii şi cele mai mici în decembrie, pentru ca la peste 2000 de metri maximele să apară în aprilie şi octombrie, iar minimele tot în decembrie.
Aceleaşi diferenţe reduse se menţin şi în ceea ce priveşte regimul precipitaţiilor. În general se observă că, pentru aceeaşi latitudine şi altitudine, în zonele muntoase vestice cad anual în medie cu 100 ml mai multe precipitaţii decât în cele estice, iar în ceea ce priveşte depresiunile interioare, acestea primesc tot aproximativ cu 100 ml anual mai puţine precipitaţii decât zonele exterioare cu altitudini egale.