| Referate filozofie | Bac 2008 filozofie| Recomanda unui prieten

“(E1)... Tot ce vezi în micul atom pe care te-ai născut trebuia să fie la locul lui şi la timpul lui anumit, după poruncile nestrămutate ale celui care cuprinde tot. (E2) Oamenii cred că copilul acela care a murit a căzut în apă din întâmplare şi că tot din întâmplare a ars casa aceea; (E3) dar nu există întâmplare; totul e încercare sau pedeapsă, sau răsplată, sau prevedere (...) (E4) Biet muritor ce eşti, nu mai cerceta ceea ce trebuie să adori.
- (E 5) Dar... spune Zadig.
Însă în timp ce rostea acest dar, îngerul îşi lua zborul către al zecelea cer. Zadig, în genunchi, se închină Providenţei şi se supuse. Îngerul strigă către el di înaltul văzduhului:
- (E6) Ia-ţi calea către Babilon.”
(Voltaire, „Zadig” în Candid sau optimismul, trad. de Al. Phillipide, Chişinău, Hiperion, 1993, p. 66.)

Conversaţia se deschide brusc cu introducerea temei anticipând,m între emiţător şi receptor, un conflict asupra valorilor de bază:credinţa religioasă. Îngerul rezolvă conflictul într-un mod impersonal: foloseşte cuvinte precum: tot, oamenii, totul. Cuvântul tot este o presecvenţă pentru secvenţa de bază (E3). Cadrul în care se desfăşoară comunicarea este unul formal, relaţia fiind asimetrică: prin statutul de reprezentant al lui Dumnezeu, îngerul are puterea, are comportament dominator (dă ordine: nu cerceta, ia calea). Atitudinea lui este una de presiune, dovedind superioritatea şi responsabilitatea: (E4), (E6). Îngerul introduce tema, o corelează (E6), dar nu îi dă dreptul la cuvânt lui Zadig pentru că zboară. Alternanţa replicilor este minimă („-Dar...”), îngerul nu violează teritoriul temporal al lui Zadig. Prin acest refuz de a coopera, prin replica iniţială şi cea finală, îngerul întreprinde un act ameninţător faţă de faţa pozitivă a lui Zadig, prin ordin (E4, E6) îi atacă faţa negativă. Nu este ascultare dialogică, iar un răspuns trunchiat al lui Zadig („-Dar...”) încalcă maxima calităţii şi a modalităţii. Zadig vrea să coopereze, dar nu există sincronizare interacţională. Îngerul deschide dialogul printr-o asertare, îl menţine printr-un argument de tip asertare şi îl încheie printr-un ordin (E4) neoferind dreptul la cuvânt receptorului.
(E1) şi (E2) sunt presecvenţe-argumente la secvenţa de bază: „nu există întâmplare, totul e încercare sau pedeapsă, sau prevedere.” (E2) este premisa, (E1) este argumentul, iar (E3) este concluzia. Prin subiectul dezbaterii, îngerul realizează o comunicare persuasivă, iar modalitatea folosită este ethosul: îngerul a perceput auditoriul şi modul în care va fi perceput, cu mult înainte ca să comunice. Organizarea discursului influenţează în mod indirect pathosul. Factorii care oferă credibilitate îngerului sunt: calificarea şi experienţa îngerului, dinamismul subiectului şi adevărul. Îngerul foloseşte un procedeu semantic al adevărului: arată ce e fals („oamenii cred... (E3)) şi şi prin conectorul dar arată ce e adevărat: (E3), (E1). Adevărul e perceput prin simţuri: „tot ce vezi...” . Pe lângă argumentele cu o singură faţetă (E1), cu dublă faţetă (E2+E3), îngerul aduce şi dovezi: copilul înecat, casa arsă. Folosindu-se de procedeul inducţiei, plecând de la elemente particulare (copilul, casa), îngerul vrea ca Zadig să ajungă la concluzia implicită: Totul este determinat de Dumnezeu. Această concluzie (E1) are forţă argumentativă, chiar dacă Zadig pare a căuta un contrargument. (E3), ţinta argumentativă orientează argumentarea: „nu există întâmplare...”, indicând lui Zadig un principiu de viaţă, o atitudine cognitivă (cunoaşterea lui Dumnezeu), determinând modificarea stării psihologice a interlocutorului.
Reuşita persuadării este determinată de calitatea argumentelor (tot, totul, dar) şi de prestigiul emiţătorului (înger). Dar (E3) este un conector argumentativ care indică orientarea argumentativă, (E3) fiind un argument în favoarea unei concluzii vizate de înger. Pentru a persuada, îngerul foloseşte „ancore” precum: tot ce vezi, copilul, casa, evaluarea negativă a două obiecte (copilul înecat, casa arsă) care vor fi evaluate pozitiv (dorinţa lui Dumnezeu), dezechilibrul creeat între plăcerea simţită (credinţa) şi informaţia declanşatoare de panică (casa arsă, copilul înecat). La nivel semantic, se remarcă câmpul lexical al dogmei lui Dumnezeu: tot, atom, locul, timpul, poruncile, celui care cuprinde tot, totul, încercare, răsplată, prevedere, muritor, să adori, îngerul, cer, în genunchi, se închină, se supune, văzduhului, Babilon. Prin cuvintele mai puţin folosite (atom, să adori), valoarea semantică e mai mare. În mesajul îngerului un singur cuvânt se repetă des: întâmplare (de 3 ori), dar acesta reprezintă tocmai elementul-surpriză care oferă valoare pragmatică textului.
Locutorul A (îngerul) impune o lege morală (credinţa în Dumnezeu). Această lege exprimă principiul pertinenţei care arată incidenţa lui E3 asupra lui E2. Acel dar al lui Zadig rămas în suspans fie se opune ordinului instituit de înger, fie se opune tezei conform căreia Providenţa determină totul. El poate să conteste fie interdicţia îngerului, fie conţinutul tezei care arată că totul este impus de Providenţă. Poate că acest dar rămâne suspendat pentru că Zadig (B) nu are nici un argument pe care să-l ofere lui A, dar vrea să-şi arate refuzul. Astfel omul nu poate să se resemneze în faţa sorţii; chiar dacă motivul oferit de el nu este suficient pentru a argumenta, totuşi demnitatea îi impune să marcheze deschiderea către o argumentare în favoarea unei teze contrare.
Se pune altă problemă: dacă îngerul pleacă pentru că şi-a terminat misiunea şi nu-l mai interesează Zadig sau dacă vrea să se eschiveze pentru a nu răspunde obiecţiilor aduse de Zadig. Îngerul a recurs la un argument de autoritate pentru a nu face ca discuţia să deturneze în dezavantajul Providenţei. Gestul de supunere al lui Zadig poate fi interpretat în două moduri: Zadig îl adoră pe Dumnezeu şi se supune; naratorul descrie doar gestul lui Zadig fără a-i marca şi sentimentele. În acest al doilea caz doar gesturile marchează supunerea (în genunchi pronunţă formule tip într-un cadru instituţional).