| Referate filozofie | Bac 2008 filozofie| Recomanda unui prieten

În cazurile (1), (12), (21), B are o atitudine de contact, îl acceptă necondiţionat pe înger, pe locutor. Nu se îndoieşte de el, manifestă încredere în B.
Argumentaţia îl convinge pe B. B este influenţat pentru a adopta o nouă atitudine. B acceptă interdicţia, dar nu ştim cu ce anume e de acord, cu interdicţia sau argumentaţia.
La (12) B se supune fără a putea afirma dacă a fost convins de argumentaţie. Dar la presupoziţia (21) B ia în calcul argumentaţia. (21) nu ar putea fi un răspuns la o interdicţie neargumentată.
La (2) B atacă „condiţiile preliminare” care ar fi dus la îndeplinirea interdicţiei (Searle) . În plan verbal, B îi reproşează lui A că a apreciat greşit circumstanţele. A preferă neîmplinirea lui E4 în defavoarea împlinirii interdicţiei. Interdicţia poate fi distrusă arătând că locutorul nu a apreciat corect valoarea lui (E4). Este ceea ce face B la (19) când distruge condiţia preparatorie: „Mereu faci din ţânţar armăsar.” O tactică analoagă foloesşte în cazurile (6), (11), (15), (16) pentru că în fiecare caz minimalizează importanţa lui (E4), în mod nedrept valorizată de A.
Pe plan verbal, B nu respectă rolurile lingvistice distribuite de A:
(12) B: „Îmi pare rău, dar deja mi-am propus asta.”
Enunţurile de forma „Îmi pare rău, deja...” sunt folosite drept scuză pentru un răspuns negativ la o cerere presantă a unui interlocutor în poziţie ierarhicăsuperioară (Anscombre). B intenţionează să violeze astfel legile discursului pentru a putea să respecte contextul schimbului presupus de interlocutor. B formulează un răspuns insultător, apoi inversează cadrul lingvistic implicitat de A.