| Referate matematica | Bac 2008 matematica| Recomanda unui prieten

Când, mici câmpulugeni ambiţioşi, Velculescu, Mişu Vlădescu şi cu mine am venit la Bucureşti să cucerim cununile liceului Lazăr, aşteptând să cucerim ceva mai târziu chiar oraşul, ne-am dat seama de naivitatea noastră. Fuseserăm cei dintâi, cu diferenţe de ordinul sutimilor, la gimnaziul Dinicu Golescu. La matematice avusesem chiar un bun dascăl, pe Ion Antonescu. Da, dar acolo ne detaşam pe un fel de neant; aici la Lazăr aveam de luptat cu o clasă in care provincia şi capitala concentrasetoţi premianţii lor. Apoi profesorii aceştia de la Lazăr nu prea semănau cu profesorii patriarhali de la Câmpulung. Eram în situaţia unor franctirori supuşi, fără nici o tranziţie, disciplinei draconice a vieţii de regiment.
Să rivalizăm cu voi? Imposibil. Astfel eu am rămas să învăţ numai la matematice. Tata Moşu s-a consacrat vocaţiei lui de prinţ al vieţii. Singur Velculescu a continuat să înveţe egal la toate.
Confruntarea cu Banciu a fost poate cea mai drastică. Ce legătură, ce filiaţie între apariţia aceasta de dresor al micilor animale care eram, înarmat până în sinţi cu un sarcasm rece, la pândă, pentru a reprima pe loc orice înmuiere a atenţiei şi a disciplinei – şi valetudinarul Ion Antonescu, cu lecţiile lui impersonale, clasele lui somnolente ?
De la început ne-a luat în mână, ca o plasmă amorfă, să ne dea figura dorită de el. Maculator, caiet de temepe curat, caiet de extemporal, abonament în masă Gazeta matematică! De nu – 1 la catalog şi lungă dizgraţie. Banciu a săvârşit cu noi, ceea ce Comitetul mântiuri publice săvârşise altădată cu Franţa. Ne-a unificat, ne-a organizat, ne-a dat conştiinţă comună prin teroare. Conglomeratul de mici mentalităţi provinciale, cu tendinţe sediţioase, a trebuit să dispară, să se topească într-o unitate, îngrozit de lunetele de ghilotină ale 3-iurilor şi de siluetele de călăi ale 1-urilor. La sfârşitul semestrului I: buzoieni, câmpulugeni, giurgiuveni, buvureşteni dispăruseră; eramlăzărişti, iar în această corporaţie închisă, o categorie de data aceasta nouă, cu o cunoştinţă proprie şi un sentiment neted de diferenţiere: clasa lui Banciu, clasa V-a, a anului 1910.
Rară, providenţială întâlnire! Între un tânăr profesor, cu cea mai desăvârşită înzestrare de pedagog, dornic de a arăta ce poate, exasperat de un an de exil la Tulcea, şi o clasă nouă, rezultat al unei selecţiuni severe, gata să-i soarbă învăţătura. Erau între noi şi el simpatii misterioase, ca între anumite plante şi soare. Eram făcuţi să ne orientăm după el; era făcut să ne lumineze.
Când, mai târziu, am trecut, cu el, la Mihai, n-a mai fost acelaşi lucru. El rămasese fireşte acelaşi,dar clasa nu-l mai secunda. Invenţia pedagogică cea mai mare a lui Banciu afost activitatea grafică ce ne impusese. La aceste treceri dintr-un caiet într-altul, la aceste trasvasări, ceva din pulberea de preţ a matematicilor ne rămânea între degete, ni se încruta în pori.
El, probabil vedea mai departe. Matematicile sunt un gen scris, nu oral. Valoare definitive are aici numai ce pui pe hârtie, ce poţi cântări şi verfica. Mulţi dintre matematicieniipe care îi frecventez par să nu cunoască acest lucru. Pentru ei, a strălucii în conversaţii matematice înseamnă a face act de matematician, când în realitate lucrul nu are nici o importanţă, ba chiar poate fi semnul unui supărător amatorism.
Astfel, Banciu arealizat cu noi foarte mult. Deseori seara, acum la bătrâneţe, răsfoiesc anii de pe atunci ai Gazetei matematice. Ei bine, constat că aproape toţi colaboram. Răsfoind deunăzi scrisorile pe care Victor Dumitrescu le primea în vacanţă de la colegii lui, îmi dau seama că Banciu reuşise să ne impună o trăire matematică aproape exclusivă. Centrul existenţei noastre era coperta Gazetei matematice, aceea în care se oglindea soarta soluţiilor noastre. Primirea unei soluţii trimise ne crea un fel de exaltare. Refuzul ei, ne cufunda în lungi melanconii.
Pentru mine, care am îmbrăţişat matematicile, înţelegeţi că Banciu a fost ceva mai mult ca pentru voi. A fost maistrul, omul care m-a format, de la care am învăţat esenţialul.
Ceilalţi profeori de matematici, inclusiv cei de la universitate, nu m-au învăţat, m-au informat. Banciu însă mi-a trecut simţul lui de rigoare, mi-a sădit afectul matematic, emoţia în faţa frumuseţii unei teoreme şi patima cercetării, fară de care nu poţi fi matematician.