| Referate istorie | Bac 2008 istorie| Recomanda unui prieten

CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL a izbucnit la 1 septembrie 1939 în cadrul contradicţiilor dintre puterile imperialiste, din cauza dorinţei de necontenită expansiune teritorială şi de dominaţie a Germaniei hitleriste. Problema Gdanskului (Danzig ) şi a “coridorului” polonez au fost, ca şi uciderea arhiducelui Franz Ferdinand înaintea primului război mondial, doar pretextul începerii ostilităţilor. Chiar dacă polonezii cedau, Hitler, care afirmase succesiv, după fiecare câştig nou teritorial - încorporarea Austriei, anexarea părţii sudete din Cehoslovacia - că nu mai are nici o pretenţie – a şi dovedit-o în martie 1939 când a înghiţit toată Cehoslovacia! – ar fi găsit cu siguranţă altceva, alt pretext ca să dezlănţuie maşina sa de război. Primul act al marii conflataţii a fost foarte scurt: în mai puţin de trei săptămâni, Polonia era complet ocupată. Înainte de 20 septembrie 1939 au apărut la Bucureşti primele automobile cu refugiaţi polonezi; o parte a acestor refugiaţi a fost găzduită în capitală; pentru ceilalţi, ca şi pentru ostaşii care scăpaseră de încercuire şi se retrăseseră pe teritoriul nostru, s-a amenajat un aşa-zis lagăr în dobrogea, care s-a dovedit a fi însă numai cu numele, deoarece au putut mai toţi să plece mai departe, în Orientul apropiat sau în Apus. Îndată după cotropirea Poloniei are loc o altă lovitură germană, de data aceasta la noi, dar nu direct, ci prin interpuşi: asasinarea primului ministru Armand Călinescu de către legionari. Faptul că s-a produs la 21 septembrie, în plină zi, pe când victima se ducea cu automobill de la minister spre casă. Pe porţiunea, puţin frecventată, dintre Dâmboviţa şi Bulevardul Ardealului, a străzii nou deschise care lega prelungirea Ştirbei Vodă pe palatul Şcolii de Război, un car cu boi a obligat pe şoferul primului ministru să încetineze şi chiar să oprească.În acel moment s-a apropiat automobilul atentatorilor – aceştia veneau din Germania unde fuseseră instruiţi şi echipaţi – şi, din imediată apropiere, au fost trase numeroase gloanţe de revolver, omorându-l pe loc pe Armand Călinescu şi pe agentul său de siguranţă. Cu acelaşi automobil al lor, asasinii se îndreptară spre sediul Societăţii de Radiodifuziune din strada General Berthelot (azi Nuferilor)şi acolo, forţând intrarea şi imobilizând personalul tehnic, izbutiră să anunţe la microfon sângeroasa ispravă. Stupoarea ce a cuprins pe toată lumea nu a durat însă decât o clipă. Asasinii au fost imobilizaţi şi arestaţi chiar în cuprinsulş localului Radiodifuziunii, complicii au fost găsiţi şi ei şi, spre seară, pe acelaşi loc unde îl împuşcaseră pe primul ministru, au primit pedeapsa: trupurile au rămas o zi neridicate, spre a fi văzute de toată lumea. După un minister de câteva zile, al generalului Argeşanu, a urmat guvernul C. Argetoianu, cu o durată de vreo două luni şi după aceea, guvernul Gh. Tătărăscu, acesta ţinând cu unele remanieri, până la 4 iulie 1940 şi continuând politica de alianţă cu Franţa şi Anglia. În primăvară începe marea ofensivă germană în Apus, care duce, pe de o parte, la ocuparea Danemarcei şi a Norvegiei, pe de alta la desfiinţarea puterii militare franceze. În momentul în care mareşalul Petain, care, dat fiind trecutul său, n-ar fi trebuit niciodată s-o facă, a cerut armistiţiu (17 iunie 1940), s-a văzut limpede că se prăbuşise nu numai Franţa, dar întregul sistem politic european din care făcea parte şi România, că Germania devenea, pentru moment cel puţin, stăpâna Europei. La 26 iunie, în urma ultimatului prezentat guvernului român de către guvernul sovietic, teritoriul dintre Prut şi Nistru, şi partea de nord a Bucovinei au intrat în componenţa Uniunii Sovietice. Noul guvern Gigurtu (4 iulie 1940), cu toată legiuirea rasistă nedreaptă pe care a introdus-o, n-a izbutit să câştige bunăvoinţa guvernului hitlerist. România făcuse parte dintre beneficiarii tratatelorde pace ale primului război mondial; Germania susţinea pe foştii învinşi; aceştia, încurajaţi de marile ei succese militare, cereau acum în mod deschis revizuirea graniţelor. Convorbirile directe cu guvernul ungar, la Turnu Severin, neducând la nici un rezultat, România a fost nevoită să accepte aşa-zisul “arbitraj”, de fapt Dictatul de la Viena (30 august), hotărât dinainte de cei doi miniştri de externe, ai Germaniei şi Italiei fasciste – perfidul von Ribbentrop şi cinicul Ciano – şi să cedeze o suprafaţă de 42243 kilometri pătraţi din Transilvania, cuprinzând Maramureşul, Crişana şi nordul Transilvaniei, inclusiv Clujul. Când s-a auzit de noul hotar impus de Dictatul de la Viena, a fost în întreaga ţară o izbucnire de indignare. Partidul Comunist, numeroase cercuri politice, organizaţii democratice şi patriotice, inclusiv grupuri ale armatei s-au ridicat împotriva acestui “arbitraj”. S-au făcut întruniri de protest, dar nu s-a trecut la o rezistenţă cu armele împotriva executării Dictatului, deoarece împrejurării erau cu totul potrivnice. “În acest moment, greu pentru destinele ţării sale, poporul român s-a găsit singur, fără nici un sprijin dinafară, părăsit de toate puterile Europei”. Întrucât însă Hitler urmărea să pună stăpânire deplină pe România, el se folosi de starea de tensiune, de gravă nemulţumire provocată de Dictatul de la Viena, şi determină, prin legionari şi prin omul său de încredere, generalul Ion Antonescu, o lovitură care duse la abdicarea regelui Carol al II-lea şi trecerea întregii puteri în mâinile “conducătorului” Antonescu (5-6 septembrie 1940), întronarea dictaturii militaro-fasciste. Formal, continua să fie un rege, Mihai I, fiul lui Carol, dar rolul lui era pur decorativ. Două zile mai târziu prin tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) graniţa dintre Bulgaria şi România revenea la traseul fixat prin Congresul de la Berlin (1878). Îndată după aceea, în octombrie, îşi făcură apariţia în capitală ofţerii germani, cu automobilele şi autocamioanele respective; veneau, aparent, în calitate de consilieri tehnici; în realitate, puneau, împreună cu personalul economic civil, stăpânire pe ţară, aservindu-o “ maşinii de război” hitleriste.