Descriere referat

| Referate contabilitate | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Contul. Rolul, forma şi structura
În contabilitate, pentru a înregistra, calcula şi controla existentul şi
modificările în sens contrar (creşteri, micşorări) ale fiecărui element bilanţier,
pe o anumită perioadă de timp, vom folosi instrumentul (model, procedeu)
denumit cont. Cea mai simplă formă de cont, numită T (teu) pentru că seamănă
cu litera T, reprezintă o bază bună pentru studiul sistemului partidei duble.
În structura contului sunt cuprinse următoarele elemente:
1. Titlul (denumirea) şi simbolul contului;
2. Debitul şi creditul;
3. Explicaţia tranzacţiilor înregistrate în cont;
4. Rulajul (mişcarea) contului;
5. Total sume debitoare şi creditoare ale contului;
6. Soldul contului.
Pe linia orizontală a T-ului sunt scrise titlul şi simbolul cifric ale contului.
Titlul contului exprimă conţinutul economic al elementului bilanţier (bun
economic, sursă de finanţare, proces economic sau rezultat financiar) a cărui
evidenţă se ţine cu ajutorul contului respectiv. În general, denumirea unui cont
reflectă obiectul înregistrat în contul respectiv. În ţara noastră, titlul şi simbolul conturilor se stabilesc în mod unitar, prin planul de conturi general elaborat pe economia naţională (de exemplu 101 Capital, 212 Construcţii, 371 Mărfuri,
401 Furnizori, 411 Clienţi, 456 Decontări cu asociaţii privind capitalul, 121
Profit şi pierdere etc.). Simbolurile derivă din poziţia pe care o ocupă contul
respectiv în structura planului de conturi, facilitează identificarea conturilor şi,
respectiv, activitatea practică de contabilitate atât în sistemul manual cât şi în
sistemul informatic.Câte o parte a fiecărui cont va fi folosită pentru a înregistra
creşterile în cadrul contului şi partea opusă va fi folosită pentru înregistrarea
micşorărilor.
Partea stângă a oricărui cont este denumită debit iar partea dreaptă este
denumită credit. Sumele trecute în partea stângă sunt debitoare, iar cele din
partea dreaptă creditoare. A debita un cont înseamnă a înregistra o sumă în
partea stângă a contului, iar a credita un cont înseamnă a înregistra o sumă în
partea dreaptă. Acesta este singurul sens dat în contabilitate verbelor a debita şi
a credita. Totuşi, în limbajul comun, aceste verbe au alt sens. Credit are o
conotaţie favorabilă, iar debit are o conotaţie nefavorabilă. În contabilitate, ele
nu presupun o judecată a valorii, înseamnă pur şi simplu dreapta şi stânga. Le
abreviem, de regulă, cu D şi respectiv C. Dacă fiecare cont ar fi privit individual, fără a lua în considerare legăturile cu alte conturi, nu ar prezenta importanţă înregistrarea creşterilor în debit sau în credit.
In secolul al XV-lea, un călugăr franciscan, Luca Paciolo a promovat şi popularizat o metodă de folosire a conturilor astfel încât fiecărei sume trecute în debitul unui cont să-i corespundă aceeaşi sumă trecută în creditul altuia, adică o dublă înregistrare. De aceea, sistemul contabil este unul în “partidă dublă“. Legătura dintre debitul (D) şi creditul (C) conturilor, stabilită cu ocazia înregistrării operaţiilor economice în conturi, poartă denumirea de corespondenţa conturilor, iar conturile care reflectă o astfel de legătură se numesc conturi corespondente.
Explicaţia descriptivă a tranzacţiilor şi evenimentelor înregistrate în cont
constă în prezentarea naturii operaţiei, a persoanelor juridice sau fizice implicate, a datei operaţiei, a documentului justificativ utilizat etc., iar explicaţia contabilă constă în indicarea sub formă de simbol cifric a contului sau conturilor corespondente.
Mişcarea sau sumele înregistrate succesiv într-o perioadă de gestiune în
debitul sau creditul unui cont ca urmare a creşterilor şi micşorărilor determinate de tranzacţii (evenimente) reprezintă rulajul contului. Acesta este de două feluri: rulaj debitor şi rulaj creditor. Rulajul debitor reprezintă totalitatea înregistrărilor efectuate în debitul unui cont într-o perioadă de gestiune. Rulajul creditor reprezintă totalitatea înregistrărilor efectuate în creditul unui cont într-o perioadă de gestiune. Le abreviem de regulă cu RD şi respectiv RC.
Totalul sumelor unui cont este de două feluri: total sume debitoare şi total
sume creditoare. Prin adunarea rulajelor debitoare sau creditoare cu sumele
care exprimă, în partea de debit sau de credit, soldul iniţial reflectat de cont la
începutul perioadei de gestiune, se obţine total sume debitoare şi total sume
creditoare ale contului respectiv. Le abreviem de regulă cu TSD şi respectiv
TSC.
Existentul valoric stabilit la un moment dat la elementul pentru care s-a
deschis contul reprezintă soldul contului. Se stabileşte ca diferenţă între total
sume debitoare şi total sume creditoare. În funcţie de mărimea sumelor, soldul
poate fi debitor, sold creditor sau sold balansat (cont soldat). Astfel, dacă
totalul sumelor debitoare din cont este mai mare decât totalul sumelor
creditoare, contul are sold debitor, iar dacă totalul sumelor creditoare este mai
mare decât totalul sumelor debitoare, contul are sold creditor. Le abreviem de
regulă cu SD şi respectiv SC.
Relaţiile de calcul pentru sold sunt :
1. TSD – TSC = SD, când TSD > TSC
2. TSC – TSD = SC, când TSC > TSD
3. TSD – TSC = 0, când TSD = TSC
Soldurile se stabilesc de regulă, la sfârşitul perioadei de gestiune,
reprezentând solduri finale care, la începutul perioadei următoare de gestiune
apar ca solduri iniţiale (Si).
Folosind sistemul cu T-uri pentru echilibrarea sumelor din debitul şi creditul
contului, închiderea conturilor se face prin trecerea soldului final debitor în creditul contului respectiv sau prin trecerea soldului final creditor în debitul contului respectiv.
Elementele care compun structura contului sunt comune pentru toate
conturile. Modul de prezentare şi de situare a acestora în cadrul contului este
diferit însă, în funcţie de forma de prezentare a contului. În practică se cunosc
mai multe forme de prezentare a contului, între care menţionăm: forma
bilaterală, forma unilaterală, forma şah etc. În condiţiile utilizării sistemelor
informatice de contabilitate, forma de prezentare a conturilor este adaptată
sistemului respectiv de prelucrare automată.
Esenţa acestei forme de cont coincide cu cea a contului în formă de T; de
fapt T-ul poate fi observat cu linii îngroşate. Capetele de coloană se explică
prin ele însele, cu excepţia literei S de la “sursă“ (indicând documentul pe baza
căruia s-a efectuat înregistrarea). Aceasta este utilă în cazul în care se doreşte
verificarea sursei înregistrării la un moment ulterior.
3.2. Registrele contabile. Planul de conturi
Răspândirea sistemelor informatice a modificat modul de lucru în sistemele contabile. Ceea ce diferenţiază un registru de altul în sistemul informatic de contabilitate faţă de sistemul manual, este forma pe care o îmbracă, conţinutul rămânând acelaşi. Dintre tipurile de registre utilizate în contabilitate, cele mai frecvente sunt: Registrul Jurnal, Registrul Inventar şi Cartea Mare.
Documentul contabil în care se efectuează înregistrarea cronologică a
tuturor tranzacţiilor, evenimentelor şi operaţiilor, prezentând sumele conturilor
implicate debitoare sau creditoare şi alte informaţii legate de acestea reprezintă
Registrul Jurnal. Acesta serveşte drept un fel de jurnal zilnic, în care fiecare
tranzacţie sau un grup de tranzacţii similare sunt înregistrate intacte. Cel mai
simplu şi mai flexibil tip de jurnal este Registrul Jurnal.