| Referate medicina | Recomanda unui prieten

Pentru realizarea unor coroane mixte sau a unor a unor corpuri de punte mixte metalo-ceramice se pot utiliza atât aliaje nobile (cu conţinut crescut sau redus de aur) cât şi aliaje nenobile.
Aliajele nobile conţin o serie de componente de bază: aur, platină, paladium, etc. Lor li se adaugă alte elemente (staniu, fier, iridium,galiu, crom) care asigură formarea stratului de oxizi necesar legării ceramicii.
Aliajele nobile au un preţ de cost foarte ridicat. De aceea prin anii 1974 – 1975 au fost lansate primele aliaje fără conţinut de aur pe bază de paladium – argint, ulterior pe bază de paladium – cupru şi paladiu – cobalt.


PROPRIETĂŢI ALE ALIAJELOR

Dintre proprietăţile mecanice ale acestor aliaje interesează cu precădere duritate şi modulul de elasticitate. Cu cât modulul de elasticitate este mai mare cu atât componentele mecanice pot fi confecţionate mai subţiri. Duritatea aliajului este cea care determină posibilitatea corectării raporturilor ocluzale, finisarea marginilor şi ablaţia lucrărilor.
Proprietăţi pe care trebuie să le îndeplinească aliajele destinate metalo-ceramice:
 Interval de topire ridicat
 acesta trebuie să fie mai ridicat cu minimum 150-200 °C decât temperatura de ardere a maselor ceramice;
 masele ceramice care se ard pe aliaje fac parte din categoria celor cu interval de sinterizare scăzut (850-1100 °C);
 pentru a asigura prelucrarea uşoară, intervalul de topire al aliajelor este indicat să se situeze sub 1300°C;
 masele ceramice cu punct ridicat de sinterizare (1400 °C) denumite şi mase ceramice dure ar îmbunătăţii decisiv proprietăţile mecanice şi chimice ale placării ceramice, însă ele pretind utilizarea unor aliaje cu interval de topire situat între 1550 şi 1600°C şi a unei tehnologii sofisticate care reclamă un preţ de cost ridicat al aparaturii aferente.
 Rezistenţă la temperaturi înalte
 să nu se deformeze la temperaturile de ardere a maselor ceramice (aproximativ 980°C).
 Coeficientul de dilatare termică să fie aproximativ egal cu cel al maselor ceramice
 ar fi ideal ca şi coeficientul lor de dilatare termică să fie mai mare decât cel al maselor ceramice, în intervalul de transformări al acestora (500-600°C) pentru a împiedica aparaţia forţelor de forfecare sau tangenţiale de la interfaţă din cursul fazelor de răcire.
 Variaţii volmetrice bine determinate
 pentru a putea fi compensată de masele de ambalat dilatarea termică, respectiv contracţia la răcire, trebuie să fie de 1,6%. Dacă această valoare nu reprezintă exact 1,6%, pot survenii inexactităţi care se traduc prin greutăţi la adaptare pe bont şi tensiuni interne care pot genera fisuri sau desprinderi ale componentei ceramice.
 Posibiltăţi de călire
 aliajele obişnuite îşi pierd din duritate după aducearea în fază de incandescenţă. În cazul aliajelor care pot fi călite, incandescenţa urmată de o răcire bruscă duce la creşterea rezistenţei lor mecanice;
 după fiecare ardere a maselor ceramice aliajele se durifică astfel încât după ultima ardere se obţine o valoare a durităţii mai mare 220KP/mm.
 Prag ridicat de deformare plastică
 rezistenţa la tracţiune trebuie să se situeze după călire la valoarea de 620 N/mm2 tracţiune. Această valoare trebuie atinsă pentru ca scheletul metalic să nu sufere deformări plastice în timpul masticaţiei ceea ce ar avea drept consecinţă fisurarea sau desprinderea masei ceramice.
 Modul de elasticitate crescută
 modulul de elasticitate al aliajului trebuie să fie apropiat de cel al maselor ceramice pentru a nu se deforma.
 Rezistenţa la coroziune
 aliajele nobile cu conţinut ridicat de aur-platină sunt cele mai rezistente la factorii agresivi din mediul bucal, dar sunt mai puţin dure decât restul aliajelor;
 aliajele nenobile pe bază de Ni-Cr-Co-Mo au o duritate foarte mare, sunt ieftine şi rezistente la coroziune;
 aliajele care conţin beriliu sunt mai puţin indicate din cauza toxictăţii ridicate a acestui element.
 Granulaţia fină a componenţilor aliajelor permite obţinerea unui amestec omogen al acestora, adausurilor şi chiar a impurităţilor (Fe, Sn, In, Ni, Ir, etc), precum şi o stabilitate şi o duritate mare.
 Adeziune optimă la masele ceramice
 legătura aliaj – ceramică trebuie să reziste la forţe de forfecare de cel puţin 28 N/mm;
 în acest sens se admite acţiunea a cel puţin trei mecanisme:
a) Microretenţii mecanice;
b) Forţe Van der Walls;
c) Legături ionice între oxizii de la suprafaţa aliajului şi cei din masa cermaică.
O comparaţie generală a proprietăţilor aliajelor nobile şi nenobile pentru ceramică arată că aliajele de bază au durităţi şi module de elasticitate mai mari şi densităţii mai mici. Datorită temperaturilor de topire mai mici şi durităţilor inferioare, aliajele nobile sunt mai uşor de turnat şi finisat decât cele din metale de bază. Titanul în special este greu de turnat datorită temperaturilor sale de topire. Adeziunea corespunzătoare a ceramicii la metal se poate raliza în toate cazurile; totuşi, legarea cu unele aliaje metalice de bază este mai sensibilă la tehnică. Chiar dacă există puţine menţiuni în literatura de specialitate despre adeziunea ceramicii la aliajele de titan se pare că legarea se realizează dacă sunt utilizate ceramici speciale.
DEOSEBIRI ÎNTRE ALIAJELE PENTRU COROANA
METALO-CERAMICĂ ŞI COAROANA METALO-ACRILICĂ

Există şase deosebiri între aliajele pentru tehnica metalo-ceramică şi tehnica metalo-acrilică.
1. Un aliaj pentru metalo-ceramică trebuie să fie capabil să producă oxizi pe suprafaţa sa pentru a putea realiza legături chimice cu ceramica dentară. Aliajele de bază care sunt formate din metale comune au trebuinţă naturală de a forma oxizi când se ridică temperatura la cea de fuziune a ceramicii.
Pe de altă parte, aliajele nobile se prezintă complet diferit, mai ales cele cu conţinut mare de Au. Componentele nobile nu oxidează, de aceea este nevoie de procente mici de metale comune: Cu, Zn, pentru a se putea produce oxizi.
2. Un aliaj metalic pentru metalo-ceramică va fi astfel elaborat încât coeficentul său termic de expansiune să fie puţin mai mare decât al învelişului de porţelan pentru a menţine sub tensiune fixarea ceramicii pe capă metalică. Cu toată legatura chimică puternică între ceramică si oxizii aliajului metalic poate apărea fractura învelişului ceramic dacă aliajul şi ceramica nu sunt compatibile termic.
3. Aliajul metalic trebuie să aibă interval de topire mult mai înalt decât cel pentru aliajul ars pe el. Această diferenţă de temperatură este necesară pentru ca sinterizarea ceramicii în faza matură (de glazurare) să se faca fără distorsiuni sau chiar topirea aliajului de suport.
4. Aliajul nu trebuie să se distorsioneze la temperatura de ardere a porţelanului. Proprietatea de a nu avea schimbări dimensionale la temperaturi înalte se mai numeşte „rezistenţa la temperatură” sau „rezistenţa la prăbuşire”.
5. Orice aliaj care este dificil de topit, turnat, prelucrat şi lustruit nu este preferat de tehnician chiar dacă celelalte proprietăţi sunt foarte bune (legaturi chimice puternice…).
6. Un aliaj pentru metalo-ceramică trebuie să fie biocompatibil. Uşurinţa prelucrării de către medic şi tehnician, preţul de cost accesibil nu trebuie să predomine asupra riscului pentru sănătatea pacientului.