| Referate medicina | Recomanda unui prieten

Membrii genului Staphylococcus sunt coci gram-pozitivi aşezaţi în grămezi neregulate, cultivă pe agar nutritiv sau pe medii hipersaline selective (mediul Chapman), facultativ anaerobi, catalază pozitivi şi oxidază negativi. Sunt imobili şi nesporulaţi, găzduiţi pe învelişurile omului şi animalelor.
După producerea enzimei coagulază, se clasifică în:
1. stafilococi coagulazo – pozitivi;
2. stafilococi cogulazo – negativi;

1) STAFILOCOCII COAGULAZO – POZITIVI

Sunt reprezentaţi la om de specia Staphylococcus aureus, stafilococul cu cel mai mare potenţial de patogenitate.
Între 20 şi 30% din persoanele normale găzduiesc S. Aureus în nări, iar un procent asemănător în colon. La personalul de spital proporţia purtătorilor variind între 40 şi 70%. Prezenţa pe tegumente este tranzitorie. Rezervorul nazal şi cel intestinal sau leziunile stafilococice sunt cele care contaminează tegumentul cu S. aureus. Autocontaminarea sau contaminarea personalului medical se produce chiar dacă plaga sau fistula este protejată sub pansament.
Apariţia de noi leziuni este urmarea diseminării S. Aureus dintr-o leziune anterioară sau din nas. De aceea este indicată antiseptizarea tegumentului la nivelul unui furuncul şi aplicarea unei pomezi antistafilococice în nări pentru lichidarea portajului nazal.
Rezistenţa la factorii de mediu este remarcabilă. În puroi uscat, la adăpost de lumină, supravieţuiesc 2 – 3 luni. Moare după 30 de minute la 62ºC căldură umedă. Fenolul în soluţie 2% îl omoară numai după 15 minute, iar alcoolul de 70º abia după 60 de minute. În schimb, este foarte sensibil la hexaclorofen. Este rezistent la lizozim, la acţiunea bactericidă nespecifică a serului şi a acizilor graşi de pe tegument.
Infecţiile cu S. aureus sunt favorizate de deficienţe ale apărării antiinfecţioase locale (plăgi, arsuri) sau sistemice (diabet, tulburări endocrine, carenţe nutritive, imaturitate, boală granulomatoasă cronică, tratament imunosupresiv). Infecţiile evolează acut, uneori cronic, cu leziuni supurativ necrotice şi de tromboflebită septică, împrejurare în care evoluţia spre septicemie este posibilă.
Infecţiile cutanate. Cea mai frecventă stafilococie este foliculita, infecţie a folicului pilos. Extinderea infecţiei stafilococice şi la glandele sebacee determină furunculul, iar extinderea la mai multe unităţi pilosebacee, carbunculul sau furunculul antracoid. Stafilocociile regiunii nazo-geniene se pot extinde prin tromboflebita venei faciale spre sinusul venos intracranian, determinând stafilococia malignă a feţei. Stafilococia unităţilor piloseboreice şi glandelor sudoripare din axilă sau perineu o numim hidrosadenită. Stafilococii fracvente sunt şi panariţiile, infecţii ale ţesuturilor periungveale, care se pot extinde la toate tecile tendinoase ale degetelor. Impetigo stafilococic este o infecţie superficială a epidermului. Sindromul stafilococic al pielii opărite este o formă gravă de impetigo determinată de tulpini de S. Aureus, care produc toxina exfoliativă, la nou-născuţi, la pacienţii imunosupresaţi.
Infecţii ale mucoaselor. Otite medii, sinuzite sau pneumonii stafilococice pot complica virozele respiratorii .
Infecţii bacteriemice, septicemice şi metastatice. Abcese viscerale şi osteomielite aparent primitive sunt de fapt urmarea unei diseminări bacteriemice neobservată în cursul altei stafilococii.
Sindromul şocului toxic. Este determinat de tulpini de S. Aureus care produc anumite toxine şi colonizează plăgile unor pacienţi imunodepresaţi ori vaginul la femei care utilizează tampoane absorbante intravaginale în cursul menstrelor.
Toxiinfecţii alimentare. Sunt produse de tulpini enterotoxigene de S. Aureus după multiplicarea în alimente care conţin lapte şi derivate din lapte. Alături de salmonele, stafilococii sunt responsabili de cele mai multe toxiinfecţii alimentare din România.
Tratamentul antimicrobian se impune în stafilocociile grave, toxiinfecţiile alimentare se vindecă spontan după eliminarea toxinei din organism. Când există colecţii purulente trebuie drenate chirurgical. La pacienţii cu stafilococii cronice a fost propusă prepararea unui autovaccin stafilococic (suspensie inactivată termic a tulpinei infectante), dar eficienţa lui este puţin satisfăcătoare.

2) STAFILOCOCI COAGULAZO – NEGATIVI

Habitează tegumentul nărilor, mucoaselor. Contaminează frecvent prelevatele patologice. Se pot diferenţia în:
• rezistenţi la Novobiocină – S. saprophyticus ce determină infecţii ale căilor urinare la femei tinere active sexual;
• sensibili la Novobiocină – S. epidermides, S lugdunensis, S. haemolyticus.
Stafilococii coagulazo – negativi sunt accidentali patogeni, produc glicocalix ce poate adera la catetere, proteze valvulare, produc infecţii de cateter urmate de bacteriemii, septicemii, endocardite subacute, infecţii ale protezelor articulare, peritonite la cei cu dializă extrarenală cronică. În ansamblu, detremină până la 10% din endocarditele infecţioase.
Pentru stafilococi, antibioticul de elecţie este Penicilina, pentru tulpinile sensibile, sau penicilinele de semisinteză rezistente la penicilinază, pentru tulpinile producătoare de penicilinază.
Cele mai utilizate chimioterapice pentru infecţii cu S. Aureus:
• sensibil la Meticilină este Oxacilina iar ca alternative Vancomicina, Cefalosporina I, Clindamicina, Eritromicina;
• rezistent la Meticilină este Vancomicina iar ca alternative Teicoplanină, Ciprofloxacină sau Trimetoprim – Sulfametoxazol + Rifampicină.