Descriere referat

| Referate economie | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986,de nouă ţări ( Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg şi Portugalia ) iar la Haga la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state ( Italia, Grecia şi Danemarca care au organizat un referendum în acest scop ). A.U.E. marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieţei interioare Comunitare şi a relansat acţiunea comunitară, constituind un moment foarte important al istoriei U.E. El evidenţiază politicastatelor membre de a pune capăt stagnării construcţiei comunitare, conciliind cele două curente care s-au evidenţiat în procesul construcţiei europene – cooperare interstatică şi acţiunea supranaţională - prefigurând U.E. Dar până la semnarea Actului Unic European au avut loc mai multe acţiuni în această direcţie, printre care cele mai importante au fost : Raportul Davignon, adoptat în 1970 de către miniştrii de externe la Luxemburg, care prevedea cooperarea politică a celor şase state în scopul informării şi consultării regulate cu privire la cele mai importante probleme internaţionale. Comisia Comunităţilor Europene primea dreptul de a da avize în situaţiile în care lucrările miniştrilor de externe antrenau efecte asupra activităţii Comunităţilor. Întâlnirea la nivel înalt de la Copenhaga din 14-15 decembrie 1973 a adoptat o declaraţie asupra identităţiieuropene, în cadrul căreia statele membre încercau să definească liniile politice directoare şi responsabilitatea Europei în viaţa internaţională. Consiliul European de la Haga din decembrie 1976 a stabilit ca obiectiv al cooperării elaborarea unei politici externe comune, subliniind că aceasta era limitată la sectoarele în care statele membre erau de acord să-şi exercite suveranitatea de o manieră convergentă. Raportul de la Londra din 1981 a consacrat prezenţa Comisiei la toate nivelurile de cooperare politică şi a stabilit o procedură de criză . Comunicatul final al întâlnirii şefilor de state şi guverne de la Paris din 21- 22 octombrie 1972 a proclamat voinţa participanţilor de a transforma relaţiile lor politice şi economice într-o Uniune Europeană. Întâlnirea la nivel înalt de la Paris din 10 -11 decembrie 1974 a instituţionalizat sub denumirea de Cosiliul European, conferinţele la nivel înalt, care, reunindu-se de cel puţin trei ori pe an a devenit o instanţă aflată deasupra tuturor instituţiilor comunitare având vocaţia de a trata ansamblul problemelor europene . La aceeaşi conferinţă s-a adoptat principiul alegerii Parlamentului European prin sufragiu universal direct, principiu concretizat prin adoptarea de către Consiliul Comunităţilor, la 20 septembrie 1976, a Actului relativ la alegerea Parlamentului European şi care a fost pus în aplicare pentru prima oară la alegerile din 1979 . Şefii de state şi guverne au decis la aceeaşi Conferinţă să se introducă cât mai curând votul majoritar la adoptarea hotărârilor de către Cosiliu . Tot la Paris, in 1974, primul ministru belgian Tindemans a fost însărcinat să redacteze un raport în care să definească conceptul Uniunii Europene. Prezentat la 29 decembrie 1975, acest raport a fost considerat de unele state ca fiind prea prudent, iar de altele ca mergând direct pe concepţia federalistă. Începând cu 1975, Comunitatea a lansat o politică de ajutorare a regiunilor mai puţin dezvoltate, creând un Fond european de dezvoltare regională.