Descriere referat

| Referate marketing | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Conceptualizarea şi utilizarea noţiunilor de consum şi consumator, ca practică şi experienţă socială distinctă şi respectiv ca agent specific al vieţii economice, ţin de începuturile economiei politice clasice. W. Petty, A. Smith, D. Ricardo,Th. R. Malthus, P. Boisguillebert, J. B. Say ş.a., au avut reprezentarea locului şi rolului lor în procesul reproducţiei. Fixarea şi delimitarea lor conceptuală a fost făcută în condiţiile capitalismului atomizat în care concurenţa perfectă şi deplina libertate de mişcare reprezentau esenţa legilor nescrise ale mecanismului economic. Într-un asemenea context ei au creat şi susţinut mitul consumatorului suveran, al individului care, neîngrădit de constrângeri exterioare, îşi alege, în baza unor calcule specifice, acea structură de consum care să-I aducă maximum de bunăstare. În acelaşi timp, consumul şi consumatorul erau privite ca puncte terminus; “Orice consum este o distrugere de valoare, o pierdere “, stabilea, implacabil, la nivelul lui 1852, J. B. Say.
Modelul cel mai subtil, dar şi cel mai abstract, al consumatorului suveran îl găsim, la distanţă de un secol, la moştenitorii în linie directă ai clasicismului economic- neoclasicii. Cu L. Walras, S. Jevons şi C. Menger într-o primă linie, urmaţi apoi de V. Pareto, B. Bawerk. Fr. Wieser ei au pus bazele teoriei consumatorului raţional. La Walras, teoria a îmbrăcat forma cea mai elaborată; pentru el consumatorul este un agent final care, cu venitul câştigat şi în limitele acestuia, caută să cumpere de pe piaţă un anumit număr de bunuri şi servicii în intenţia de a-şi satisface nevoile şi dorinţele ; ins raţional şi capabil de evaluări cantitative şi calitative, consumatorul are totuşi un rol pasiv, calculele sale de maximizare reducându-se la a stabili o scară a preferinţelor în funcţie de natura şi intensitatea nevoilor; cum se formează şi evoluează nevoile, cum se explică variaţia veniturilor şi preţurilor, care este relaţia de intercondiţionare dintre producător şi consumator, ca şi dintre consumatori între ei sunt întrebări pe care Walras nu şi le pune. V. Pareto a făcut un pas înainte abordând problema satisfacerii nevoilor la scara ansamblului societăţii; dar şi la el, ca şi la Walras, optimul se raportează la o structură dată a veniturilor iar natura dorinţelor şi nevoilor ramâne o problemă a sociologilor şi psihologilor şi nu a economiştilor. Abia al doilea val al neoclasicismului, în varianta sa modernă neo-clasică din secolul nostru, înlăturând o serie de slăbiciuni ale înaintaşilor, a dezvoltat teoria consumatorului prin introducerea unor noi elemente de analiză. În 1920 A. C. Pigou a luat în considerare structura veniturilor; ulterior, K. Wicksel a cuantificat influenţa factorului timp şi a celui monetar; pe această direcţie a mers şi Keynes, contribuind la lărgirea câmpului de analiză a teoriei maestrului său, neoclasicul A. Marshall. Introducând elemente ale sociologicului şi psihologicului, ale dinamicii veniturilor şi preţurilor, ale influienţei factorului timp etc., neoclasicismul modern, prin contribuţia unor economişti ca O. Morgestern, J. von Neumann, F. von Hayek, M. Friedman, P. Samuelson, J. R. Hicks ş.a., a dat contur şi formă unei teorii a consumatorului care, cu toate minusurile ce decurg din decuparea şi desprinderea din mediul său real a lui “homo economicus raţionalis” şi aşezarea lui în centrul analizei, are suficiente elemente logice, o coerenţă şi mai ales o forţă de atracţie indusă din spiritul incitant şi problemele puse care o fac să fie prezentă în aptoape toate manualele de teorie economică ale apusului. Pe acest temei şi teren încercăm, în cele ce urmează, s-o surprindem şi noi în liniile ei principale.
Punctul de plecare al teoriei neoclasice al consumatorului îl reprezintă postulatul raţionalităţii. Se consideră că în actul de consum individul este capabil să rezolve simultan două probleme: una de decizie, de alegere între mai multe variante de consum în funcţie de nevoile sale şi una de maximizare a utilităţii. Din moment ce utilitatea există, ea trebuie măsurată;Walras, Jevons, Menger şi ulterior Marshall au crezut în posibilitatea de a măsura utilitatea prin ea însăşi, cardinal, prin atribuirea, subiectivă, a unor indici de utilitate bunurilor cumpărabile; mai cu seamă A. Marshall a încercat să măsoare utilitatea prin cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus să o cheltuiască pe bunul respectiv; “Consumatorul va cheltui deci moneda prin cumpărarea bunurilor atâta timp cât utilitatea marginală a monedei cedate rămâne inferioară utilităţii marginale a bunului cumpărat”. Transferul problemei utilităţii marginale a bunurilor spre utilitatea marginală a monedei ( nici ea clar definită ) nu era o rezolvare. În plus, la o analiză elementară, se putea lesne observa că utilitatea unui bun nu este autonomă, ea depinde de utilitatea altor bunuri. De acest lucru şi-a dat seama V. Pareto. El a observat că pentru a-şi realiza scopul, consumatorul nu are nevoie de o măsură fidelă a utilităţii ci doar de a fi în posesia unui clasament raţional al preferinţelor sale; cu această listă a preferinţelor în faţă, el va cumpăra bunuri şi servicii în ordinea fixată şi, atâta timp cât venitul îi permite. Diferenţa de intensitate şi utilitate cu care bunurile satisfac preferinţele importă mai puţin sau chiar deloc; puţin interesează din punctul de vedere al analizei, dacă bunul A este preferat de consumator de 5, de 3 sau de” n” ori mai mult decât bunul B; oricum el va fi achiziţionat înaintea acestuia din urmă. Plecând de la aceste consideraţii el a propus înlocuirea teoriei utilităţii cardinale cu una a utilităţii ordinale. Dezvoltările următoare din secolul nostru şi în principal cele ale lui J. R. Hicks merg pe această linie.
Conceptele de bază cu care operează şi problemele esenţiale pe care şi le propune spre rezolvare teoria utilităţii ordinale sunt următoarele:

a).Funcţia de utilitate

Clasamentul operat intuitiv de către consumator, atunci când se găseşte în situaţia de a cumpăra anumite bunuri, este pus în evidenţă cu ajutorul funcţiei de utilitate( U) astfel:
U= f ( x1, x2, … xn) în care x1, x2, … xn reprezintă cantităţi diferite din bunurile Q1, Q2, … Qn, iar indicii ordinea de preferinţă stabilită de cumpărător.
Pentru cazul cel mai simplu cu putinţă, când alegerea se rezumă la două bunuri, funcţia de utilitate are forma:
U= f( x1, x2 ) 1)
Principalele caracteristici ale funcţiei de utilitate sunt:
- cantităţile Q1 şi Q2 din care provin x1 şi x2 sunt infinit divizibile
- este monoton crescătoare x1 şi x2
- intervalul pe care este definită nu este unic; acest interval are o limită minimă impusă de necesitatea variaţiei bunurilor consumabile şi o limită maximă determinată de necesitatea păstrării constante a preferinţelor care ar putea fi influienţate de modă.