| Referate contabilitate | Recomanda unui prieten

Contabilitatea publică constituie contabilitatea care asigură evidenţierea tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi referitoare la fondurile publice. Ea evaluează obligaţiile contribuabililor, evidenţiază încasările din aceste obligaţii şi determină diferenţele din obligaţiile neonorate, precum şi responsabilitatea ordonatorilor de credite privind efectuarea plăţilor din fondurile publice. Organizarea acesteia este obligatorie pentru toate autorităţile publice, comunităţile teritoriale, instituţiile publice naţionale şi locale.
Vincent Raude şi Jean Claude Pagat reţin pentru contabilitatea publică mai multe definiţii, una uzuală, alta tehnică şi a treia administrativă. Astfel, definiţia uzuală o formulează ca fiind: “ansamblul de reguli aplicabile gestiunii veniturilor de stat”, cea tehnică “reguli de prezentare a conturilor publice”, iar cea administrativă are în vedere sarcinile publice şi o defineşte ca fiind “regulile contabilităţii publice sunt în acelaşi timp reguli de prezentare a conturilor şi reguli de organizare a serviciilor contabililor publici”.
Insuficienţele acestor definiţii constau în faptul că cea uzuală se referă numai la veniturile de stat şi nu are în vedere un fundament juridic, cea tehnică este prea limitată, iar cea administrativă nu se referă la ordonatorii de credite. În final, autorii la care ne-am referit, propun pentru contabilitatea publică următoarea definiţie care ar exprima, după părerea noastră, cel mai corect funcţiile sale, şi anume: “Regulile contabilităţii publice au ca obiect determinarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ordonatorilor de credite publice, ale ordonatorilor de venituri publice şi contabililor publici.” Această definiţie dă regulilor contabilităţii publice un contur juridic, tehnic şi cuprinde în cadrul său obligaţiile şi responsabilităţile, atât ale contabililor publici, cât şi ale ordonatorilor.
Deşi contabilitatea sectorului public se organizează pe baza unor planuri de conturi distincte, cu particularităţi, atât în ceea ce priveşte structura conturilor, cât şi funcţionarea acestora, la baza contabilităţii publice stau reguli şi norme comune cu cele ale contabilităţii generale, şi anume:
 folosirea unor modele de registre contabile şi formulare comune privind activitatea financiară şi contabilă;
 modelele bilanţurilor contabile, ca şi planul de conturi general pentru instituţiile publice, sunt stabilite de acelaşi organ, respectiv de Ministerul Finanţelor Publice; în această privinţă existând o concepţie unitară în materie (plan de conturi, bilanţ şi alte formulare specifice);
 funcţionarea acesteia este obligatoriu a se face după aceleaşi reguli şi metode astfel:
• contabilitatea se conduce în partidă dublă; unele excepţii permise pentru anumite instituţii publice care au dreptul să organizeze contabilităţi în partidă simplă (consiliile locale comunale) nu infirmă regula;
• înregistrarea cronologică şi sistematică în contabilitate a tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi în mod simultan, în debitul unor conturi şi creditul altora;
• stabilirea totalului sumelor debitoare şi sumelor creditoare, precum şi a soldului final al fiecărui cont;
• întocmirea, cel puţin lunar, a balanţei de verificare, care reflectă egalitatea între totalul sumelor debitoare şi creditoare, şi totalul soldurilor debitoare şi creditoare ale conturilor;

• prezentarea execuţiei finale lunar, trimestrial, anual, a veniturilor încasate şi plăţilor efectuate, precum şi excedentului sau deficitului, comparativ cu contul de profit şi pierderi, în cazul contabilităţii financiare.
Ca şi în cazul contabilităţii generale (financiare), contabilitatea publică trebuie să asigure o imagine fidelă, cu privire la situaţia execuţiei bugetului general consolidat, a informaţiilor necesare pentru necesităţile proprii ale instituţiilor publice, cât şi în ceea ce priveşte furnizarea acestora către organele în drept, cu prerogative în materie. În acest sens, contabilitatea publică trebuie să respecte, cu bună credinţă, regulile şi normele unitare, general valabile, ale contabilităţii generale, precum şi principiile acesteia, şi anume:
 Principiul prudenţei, care nu admite subevaluarea veniturilor şi supraevaluarea cheltuielilor, atât în procesul de întocmire a bugetelor, cât şi în cel de execuţie mai ales. Acest principiu în contabilitatea publică trebuie să se manifeste mai ales în ceea ce priveşte corecta evaluare şi înregistrare a drepturilor bugetare pe care le au instituţiile publice.
 Principiul permanenţei metodelor, care impune continuitatea regulilor şi normelor privind modul de evaluare a veniturilor şi criteriile de stabilire a creditelor bugetare, asigurându-se comparabilitatea în timp a informaţiilor cu privire la structura bugetelor;
 Principiul continuităţii activităţii, care, în cazul contabilităţii publice, determină existenţa ei atât timp cât va exista sectorul public, iar acesta va exista atâta timp cât va exista organizarea statală. În această direcţie am putea menţiona, eventual, despre o dezvoltare a atribuţiilor contabilităţii publice, odată cu expansiunea sectorului public, ale cărui cheltuieli publice, a raportului dintre acestea şi produsului intern brut, a crescut în ultimul secol de aproape cinci ori;
 Principiul independenţei exerciţiului, care determină începerea execuţiei bugetare la o anumită dată, încheierea ei la o altă dată precisă şi, în consecinţă, a neadmiterii ca în acestă perioadă să se înregistreze venituri şi să se efectueze cheltuieli care aparţin altor exerciţii. Acest principiu l-am putea denumi şi al “adaptabilităţii informaţiei contabile la sistemul execuţiei bugetare folosit”, “de gestiune” sau “al exerciţiului”. În acest sens, sectorul public a adoptat sistemul potrivit căruia are loc o evidenţiere anuală a creditelor bugetare, a plăţilor de casă şi a încasărilor la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale. Acest sistem impune valabilitatea creditelor bugetare deschise şi repartizate numai în cadrul exerciţiului bugetar respectiv; de asemenea, plăţile de casă pot fi efectuate numai în limita şi în cadrul termenului de valabilitate a creditelor.