| Referate esee | Recomanda unui prieten

Marea se leagănă ca şi acum o sută de ani. Codrul se lasă „bătut de gînduri”, izvoarele se zdruncină întruna , luna „văruieşte” potecile ca şi pe vremea lui Eminescu – artistul etern – în sensul cel mai profund pe care îl poate avea acest cuvînt .
Trec epoci şi milenii , vor trece timpurile noastre de nelinişti , dispreţuire , cruzime şi nebunie . Puţinurile acestei lumi se vor schimba , însă cuvintele marelui scriitor vor rămîne veşnice .
Va rîmăne etern şi acel personaj prezentat de Eminescu , acea fiinţă solitară prin nemarginile sale de gîndire – omul de geniu .Motivul care a înfrumuseţat literatura romantică şi i-a dat adîncimi de vecie .
Şi în literatura universală condiţia geniului a constituit tema unor mari opere cum ar fi „Demonul”, de Lermontov, „Mase-Alfred” de Vigny, „Cain” – Byror.
Tainele sunt ascunse , provocînd farmec , şi totodată ,teamă. Catargul e gata de plecare , împărţind totul într-un Aici şi un Acolo.Aici omul de geniu care are în faţa pînzei de corabie oceanul, al cărui vuiet surd îi strecoară în suflet fantoma furtunii. Acolo se înalţă deasupra lui şi deasupra celor pămînteşti eternul sfînt.Gîndirea sa se îndreaptă înspre bogaţia cerului cu toată nostalgia infinită a depărtării infinite.
Catargul se desparte de pămînt , se cufundă în valurile oceanice neterminate, luînd pe corabia sa geniul , pentru a-şi împlini destinul , acel destinpredestin ce nu poate fi schimbat sau ocolit :
„Ce suflet trist mi-au daruit părinţii ,
Parinţii din părinţi
De-au încăput numai în el
Atîtea suferinţi”
(Ce suflet trist)
Astfel , cursul liber al catargului e mereu accidentat şi omul superior continuă să reflecte asupra şirului încîlcit al vieţii , asupra genezei , asupra istoriei, asupra sîmburelui răului. Această fiinţă nu doar cunoaşte , ci este însetat de cunoaştere, dar ceea ce descoperă este trist : „stîncile” sunt răsturnate , „brazii” sunt agăţaţi de vîrfurile stîncilor , unuii dintre ei fiind răsturnaţi de vijelii şi torente. Totul este încîlcit şi indescifrabil, şi cu cît mai mult omul superior încearcă să decodifice tainele, ele se fac tot mai ascunse.
Lumea geniului e una profund dezbinată , scindată, rătăcită . Ea se desfăşoară sub un val negru de suferinţă :
„Răsari în cale-mi , suferinţă tu ,
Dureros de dulce.”
Pentru el a exista înseamnă a suferi , urmărind în acest mod , purificarea şi reînvierea , asemenii păsării Pheonix .
Această fiinţă mitică care „ţine pămîntul pe un umăr” s-a simţit întotdeauna singur . Fiinţa solitară prin nemarginile sale de gîndire , el este un neînţeles în

lumea comună, incapabilă să-i patrundă fericirea .De aceea , el alege acea „lume dulce” a visurilor şi a gîndurilor , izolîndu-se întro rece şi mîndră singurătate:
„Cu perdelele lăsate
Stau la masa mea de brad
Focul pîlpîe în sobă
Iară eu pe gînduri cad.”
Dacă ar fi fost să aibă şi el o mură , ar fi ales-o pe aceasta , pe a zecea , Singurătatea. Adevăratele mulţumiri într-o viaţă de zbucium şi dezamăgiri , ea i le-a dat. Ea îi înlesnea să fie în lume şi să poată oricînd să se desprindă de ea. Datorită ei , eul geniului a devenit o sferă absolută , armonizată , închisă în sine, eul său s-a transformat într-o alcătuire asemeni florii sau arborelui . Ceea ce receptează din afară e topit în substanţa sa intimă. Şi întrucît spaţiul fizic e limitat, pentru omul superior , cea mai înaltă valoare euotenţială o constituie spaţiul launtric spiritual:
„A geniului imperiu : gîndirea lui anume
A sufletului spaţiu , e însuşi el .”
Închiderea în sine , mintea uriaşă cu care este înzestrat îi permit geniului să vadă nimicnicia lumii , acele „muşti de-o zi pe-o lume mică” şi , totodată , să găsească forţa de a „rămîne la toate rece”.
Geniul se detaşează de cercul strîmt , ceea ce scoate în relief ipostaza de om superior.
Susţinînd depărtarea dintre el şi societate, reuşeşte să-şi păstreze eul. E ceea ce face Dan Dionis , călătorind psihologic în trecut , „bătrînul dascăl”, din „Scrisoarea I”, care se întoarce la timpul originar cînd Nefiinţa visa în adîncul repaosului etern, să-şi descopere sensul.
Acţiunile demiurgice ale omului , realizat cu ajutorul magiei şi al visului evidenţiază setea de absolut a geniului , de spargere a limitelor , dar aceasta nu este posibil de realizat . Chiar dacă este altfel decît ceilalţi , e capabil să perceapă atîtea lucruri „fără de-nţeles” , să se deplaseze dintr-o realitate în alta , geniul, totuşi, rămîne la statutul său de om .De aceea , readus pe pămînt , el speră ca , prin izolare şi renunţare la cele pămînteşti , să învingă timpul prin opera sa. Aşadar, distanţarea de lumea comună îi permite geniului să se proiecteze în infinit :
„De-oi muri , îşi zice-n sine , al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”