Descriere referat

| Referate asistenta_sociala | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

Fără a face un istoric al evoluţiei psihodramei trebuie menţionat că ideea creaţiei sale aparţine unui medic născut în Bucureşti în 1899 (J. L. Moreno) şi a fost definitivată în Studioul Beacon de lângă New York.

Conceptul de psihodramă formativă
Conceptul de formare este destul de recent şi a fost definit în mod organic în ultimul timp ca urmare a cererilor din domeniile învăţământului, industriei, asigurărilor sociale, militare. În paralel cu cererea s-a dezvoltat oferta care este extrem de variată: în funcţie de cadrul teoretic de referinţă este pus accentul pe planul relaţional, pedagogic sau structural. Atât cererea cât şi oferta sunt în strânsă legătură cu evoluţia comunităţii sociale şi transformarea rolurilor tradiţionale profesionale. În acest context devine tot mai necesară achiziţionarea capacităţilor şi abilităţilor pe care structurile propuse de educaţie şi instrucţie nu reuşesc să le furnizeze. Exemple clasice de roluri sunt: a şti să lucrezi în grup, a gestiona rolurile de coordonare, flexibilitate în gestionarea propriului rol sau a construcţiei unui contrarol viabil într-o situaţie dată.
Contextul furnizat de sistem impune necesitatea axării pe elementul de formare deoarece tipul de relaţionare necesar specificităţii activităţii nu este asigurat de instituţiile de învăţământ superior.
În perioada dintre cele două războaie au existat psihologi implicaţi în selecţionarea şi formarea militarilor cu scopul de a-i antrena în dezvoltarea unor roluri noi, roluri care nu mai erau compatibile cu vechile modalităţi cu antrenament militar.
Formarea este mereu configurată ca o necesitate impusă de momentul social şi de specificul activităţii care funcţionează ca cerere. Modalităţile şi tehnicile utilizate în domeniul formării provin din domeniile cercetării experimentale, psihoterapiei şi psihodiagnosticului. Metodologia moreniană este o mină fertilă de idei şi tehnici (arată L. Dotti) pentru cei ce se ocupă de formare deoarece acordă o mare atenţie realităţii sociale, proceselor din interiorul grupului, problemelor învăţării spontane şi creative ca şi problematicii rolului.
Dacă abordarea terapeutică are în vedere personalitatea umană în ansamblu ei, latura formativă se limitează la schimbarea sau perfecţionarea (în sens de adaptare la cerinţele specifice) a modurilor de relaţionare asupra cărora se îndreaptă intervenţia psihodramatică. Obiectivul explorării nu este personalitatea individului ci modul în care persoanele aparţinând unui grup omogen (sub un anumit aspect, cum ar fi spre exemplu tipul de activitate desfăşurat) gestionează relaţiile specifice spaţiului lor circumscris. Ca urmare domeniul de investigaţie se restrânge aici la relaţiile cerute de rolurile cu care se identifică activitatea profesională.
În realitate, psihodrama formativă constă într-o intervenţie psihologică de grup care ar e ca termeni de referinţă individul şi instituţia a cărui participant este acesta. Conexiunea cu domeniul terapeutic constă în faptul că relaţiile profesionale implică şi stilul de relaţionare în general care este dependent şi atinge coarde profunde ale afectivităţii sale. Ori stilul propriu de relaţionare bazat pe afectivitatea proprie este exclus din orice formă de pregătire care se axează în mod dominant pe construcţia unei scheme general valabile de acţiune. Ca urmare accentul pus de psihodrama formativă pe construcţia unui stil propriu devine un obiectiv important care nu poate fi exclus din formarea oricărei persoane a cărui contrarol este personalitatea celuilalt.
În cadrul activităţii de formare psihodramatică există obligaţia formatorului de a respecta aspectele private ale celor care sunt formaţi: aceştia participă în măsura în care sunt operatori care acoperă un rol profesional şi nu ca o persoană privată.

Forme concrete / particulare de intervenţie formativă
Intervenţia formativă îşi asumă forma unei sesiuni de psihodramă în structura clasică cunoscută: activitatea iniţială cu grupul, lucrul cu protagonistul, participarea finală a auditoriului. Necesitatea evitării domeniului privat a condus încă de pe timpul lui Moreno la structurarea unor tehnici specifice. În continuare sunt exemplificate câteva modalităţi.

Role playing sau jocul de rol.
Este tehnica cea mai utilizată în câmpul formativ, fiind folosit ca tehnică auxiliară de o largă arie de şcoli psihologice. Constă din lucrul cu un rol predefinit de grupul care participă, experimentând cu o anumită marjă de libertate un tip de rol.
În role playing există ocazia de a pune în acţiune un rol legat de o temă despre care se discută, caz în care membrii grupului au posibilitatea de a alege un rol care este important pentru ei ca activitate profesională.