| Referate mass | Recomanda unui prieten

Textele didactice şi de popularizare, ca şi diferitele tipuri de ghiduri practice, diferă prin domeniu şi terminologie, dar au în comun o serie de strategii comunicative. O componentă ştiinţifică e asociată unor forme dialogice, în enunţuri puternic orientate spre destinatar. Primejdiile formulei sunt convenţionalismul, schematismul, manifestat în omisiuni şi în aplicarea unor modele evaluative rigide. Manualele de limba română pentru străini şi ghidurile de conversaţie oferă cele mai clare exemple ale clişeelor şi ale prejudecăţilor dominante la un moment dat: selecţia pe care ele o operează între enunţurile posibile şi probabile e ghidată mai mult de dorinţa de a crea o imagine pozitivă, decât de a prevedea necesităţile reale ale comunicării. Efortul de a înviora texte aride prin exemple umoristice, de a contrasta tonul informativ monoton prin expresii populare şi colocviale e o altă direcţie în care discursul didactic dezvoltă variante mixte şi „atenuate “ ale stilului ştiinţific.

Viziunea utopică în manuale

Tendinţa autorilor de manuale de a prezenta o imagine pozitivă a realităţii e cunoscută; ea derivă din principii pedagogice mai vechi, dar a fost în mod evident exacerbată de regimurile totalitare. O consecinţă a acestei înclinaţii poate fi urmărită în manualele pentru învăţarea limbii române ca limbă străină [1] , în textele cărora adjectivele de evaluare negativă, chiar cele care fac parte din vocabularul de bază – precum rău, urât, prost – lipsesc cu desăvârşire, sau apar târziu şi accidental (în explicaţiile gramaticale, sau cel mult în expresii pozitive de tipul litotei: „nu e urât “ , „nu e o idee rea “ ).
De fapt, în evoluţia din ultimele decenii a manualelor de română pentru străini se pot observa câteva faze ale strategiei de insistenţă pozitivă şi de evitare a negativului. Prima, cea mai rudimentară, transporta pur şi simplu în manualele cu destinaţie externă clişeele limbajului didactic intern: „ţară foarte frumoasă “ , „ţară frumoasă şi bogată “ , „relief variat “ ; „câmpii întinse şi roditoare “ ; „păşuni bogate “ ; „viaţă culturală bogată şi variată “ , „oameni harnici şi paşnici “ ; „popor harnic şi ospitalier “ , „hidrocentrale şi baraje impunătoare “ . Cea de-a doua, dintr-o perioadă ulterioară, mai conştientă de existenţa unei priviri dinafară, a unei reacţii negative faţă de limbajul ideologizant, aplica regula pozitivului la domenii mai neutre. Textele tipice ale acestei faze descriu de preferinţă oraşe, clădiri, încăperi: „cartiere frumoase “ (Titan), „clădiri impunătoare “ , „săli mari şi luminoase “ , „ferestre mari, luminoase “ , „magazin mare, modern, bine asortat “ ; „construcţii noi, moderne “ , „clădire modernă şi elegantă “ , „parcuri încântătoare “ , „staţiuni luxoase şi confortabile “ , „cameră spaţioasă “ , „masă excelentă “ , „străzi şi bulevarde curate, parcuri frumoase, clădiri înalte, magazine moderne “ . Destinatarul-tip al acestui discurs didactic nu mai e şcolarul credul, ci mai degrabă turistul binevoitor.
Ultima fază, de după 1989, schimbă în sfârşit perspectiva optimistă cu una mai sceptică şi mai modestă, în care pozitivul absolut e limitat la sfere cotidiene, de exemplu la domeniul culinar ( „ friptura e foarte bună “ ) ori este contextualizat în mod credibil ( „ un film bun străin “ ). Pozitivul nu mai are caracter absolut, ci gradual („restaurant drăguţ “ ; „peisaje destul de pitoreşti “ ); ba chiar se lasă uneori negat ( „ casa nu e mare “ ), cuprins în strategii argumentative mai flexibile („casă nu prea mare, dar confortabilă “ , „munţi nu foarte înalţi “ ).
Expresiile de respingere continuă totuşi să fie evitate, poate şi sub influenţa „principiului cooperării conversaţionale “ şi mai ales a regulilor comunicării politicoase, care le reduc frecvenţa de apariţie chiar în uzul curent al limbii. Au apărut în ultima vreme în textele de manual şi unele enunţuri mai nonconformiste, cu rol de captare a cititorului, prin ricoşeu ( „ nu-mi place limba română pentru că e grea “ , Pop 1991); cuvintele simptomatice – rău, urât, prost – par însă a fi lăsate în continuare în seama contactului direct cu limba vorbită şi cu realitatea.

Ghiduri de conversaţie

Ghidurile de conversaţie propun o selecţie de enunţuri-tip, pentru situaţii de comunicare din cele mai frecvente; prin enunţurile elementare (saluturi, conversaţii despre vreme, întrebări de orientare într-un spaţiu necunoscut etc.) şi mai ales prin ceea ce le adaugă tradiţia locală, moda sau fantezia autorilor, se creează o anumită imagine standardizată – dar uneori şi surprinzător de subiectivă – a vieţii sociale şi a întrebuinţării limbii.
La riscurile inerente oricărei selecţii se adaugă din păcate, adeseori, inadecvarea limbajului la situaţia de comunicare. Pentru mulţi autori de ghiduri, chiar alegerea registrului stilistic pare să fie o problemă: idealul unui nivel de limbaj perfect neutru e permanent ameninţat de excesele spontaneităţii sau ale artificiului; cum însă utilizatorul ghidului e, în principiu, o persoană care vorbeşte destul de prost limba străină respectivă, o oralitate dezinvoltă sau o preţiozitate arhaizantă îi sunt în egală măsură nepotrivite. Unele ghiduri înclină spre conversaţia familiară, presupunând deci un vorbitor dornic să-şi exprime spontaneitatea din limba maternă: „Na, că am luat un cui “ ; „cine ştie, poate dau: într-un stâlp/ într-o bornă / într-un şanţ “ (Gherman 1985). Cele mai multe preferă însă stilul înalt, chiar în contrast cu contextul: într-o discuţie despre fotbal, ar trebui de exemplu să apară propoziţii de tipul: „Admir dinamismul centrului înaintaş ca şi supleţea apărătorului central “ (Lăzărescu 1992a).
Situaţiile tipice sunt interesante mai ales când evocă stări de lucruri negative (şi e firesc ca acestea să fie bine reprezentate, pentru că nevoia de exprimare – protest, reclamaţie, cerere de ajutor etc. – e imperioasă în asemenea cazuri), iar succesiunea replicilor se organizează în mici scenarii ale neplăcerilor cotidiene. Încercarea dramatică de a duce la bun sfârşit o convorbire telefonică e foarte bine redată de succesiunea replicilor indispensabile: „Vă aud foarte prost “ ; „Vorbiţi mai tare, vă rog! “ ; „Mai vorbiţi? “ (Virgil 1968) sau „Greşeală! “ - „Mi-aţi dat legătura greşit “ – „Nu se aude nimic! “ – „Nu întrerupeţi! “ – „Vorbim! “ – „N-am terminat încă! “ – „S-a întrerupt “ (Branco, Ionescu-Mocanu 1975). Alte enunţuri, în schimb, şochează prin gradul lor foarte redus de probabilitate conversaţională: între replicile esenţiale pentru a comunica cu cei dintr-o ţară străină intră afirmaţiile: „Sunteţi o florăreasă delicată “ (Gherman 1985); „Marea Neagră e albastră “ (Virgil 1968), precum şi întrebările: „Aveţi linte? “ (Gherman 1985); „Casa asta are paratrăsnet? “ (Lăzărescu 1977); „Cum or fi melcii şi racii? “ (Virgil 1968). Unele ghiduri nu numai că selectează situaţii foarte particulare, dar le şi ilustrează prin descrieri elaborate: „Nu-i aşa că obiectul acela de lemn pare miniatura frumoasei biserici din Muzeul Satului? “ (Lăzărescu 1977); „N-ar fi deloc rău să vă duceţi la doi paşi de aici, la un mic magazin, unde veţi găsi multă lenjerie elegantă de damă “ ; „Dacă nu vom avea noroc de cine ştie ce vânat va trebui să ne mulţumim cu doi iepuri “ (Lăzărescu 1977).