| Referate romana | Bac 2008 limba romana| Recomanda unui prieten

Stând, în mod evident, sub semnul ataraxiei schopenhauriene, la prima vedere Glossă pare a fi numai o profesiune de credinţă a pesimismului. Considerată mai atent şi raportată la întreaga opera eminesciană, ca şi la ansamblul social-politic al epocii care a produs-o, Glossă nu e decât o alta satiră acoperită. Privită de aproape, partea a doua a Scrisorii III ne încredinţează că, spre deosebire de majoritatea scriitorilor noştri satirici(între care putem aminti pe Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu , B.P. Haşdeu , Caragiale etc.), Eminescu sa caracterizează prin satira directă, fără fineţe , realizată printr-o diatribă de mare energie, unică în cursul dezvoltării literaturii noastre.
Plecând de la filozofia schopenhauriană, poetul înşiră cu toate verbele la prezentul etern, abstract şi rece, o serie de maxime cu caracter general:
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă
Tu rămâi la toate rece.
De observat că ironia romantică e prezentă aici în sarcasmul abia reţinut, în detaşarea rece, superioară, devenită act de acuzare şi totodată scut de apărare împotriva vicisitudinilor sociale. Lumea trebuie privită ca un theatru, la care înţeleptul e numai un spectator:
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghicive-i chipu-i,
Şi de plânge, de se cearta,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Ca şi în Luceafărul:
Trăind în cercul vostru strâmpt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
protestul social, satira, se subliniază în afectarea indiferenţei din conştiinţa superioară a omului de geniu. În Glossă însă, în câteva locuri, ea este abia ascunsă, trădată ici şi colo de câteva epitete mai tari, individualizatoare, ce frizează invectiva, precum în strofa:
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Aşadar, ataraxia schopenhaueriană şi ironia romantică devin la Eminescu puncte de plecare şi mijloace în realizarea unei subtile şi originale modalităţi satirice, de o mare forţă artistică, superioară, tocmai prin lipsa ei de obiect bine precizat. Acolo unde obiectul satirei este fixat, în Scrisori, arta lui Eminescu constă în disursivitate şi în pitorescul invectivei, salvată însă prin înălţimea ideologică şi contemplativă de la care era aruncat sarcasmul, prin evocarea trecutului frumos. În Glossă impresionează verbul sentenţios şi rece. Ochiul cititorului avizat (şi numai al acestuia) este uimit de faptul că mijloacele de expresie ale acestei poezii sunt o mare economie. Poetul se află acum - aşa cum arată Tudor Vianu - la epoca "scuturării podoabelor" (poezia e publicată în 1883). Maximele se traduc în cuvinte şi expresii populare la îndemâna oricui, prezente în vorbirea de toate zilele, ca pentru a sublinia adevărurile supreme pe care le conţin: "te întrebă şi socoate", "ce e val, ca valul trece", "tu în colţ petreci în tine", "mişeii", "nătărăii", "făcând punte", "cu stea în frunte", "te momeşte", "tu pe-alături te strecoară", "nu băga nici chiar de seamă", "de hulesc, să taci din gură", "feri în lături", "zică toţi ce vor să zică".
Mijloacele prozodice, forma fixă a glossei, sunt în perfect acord cu conţinutul de idei al poeziei. Versurile din prima strofă devin, fiecare din ele, câte o concluzie la strofele ce urmează, iar în final sunt reluate în ordine inversă. Lucrul este posibil pentru că, după cum am spus, ele exprimă nişte adevăruri generale, absolute, de unde impresia de decalog, de cod de conduită morală, căruia trebuie neapărat să te conformezi, dacă eşti înţelept.
Metri trohaici, accentuaţi corect, mai ales în cazul versurilor-sentinţă, constituite din unităţi sintactice simple şi clare, întăresc senzaţia de neclintire a adevărurilor exprimate:
Vre-me tre-ce // vre-me vi-ne
Toat-te-s vechi // şi no-uă toa-te
Interpretarea noastră, în sensul satirei şi a ironiei superioare, este justificată şi din alt punct de vedere. Glossă este o poezie gnomică. Acest gen pare, la prima vedere, anacronic la un romantic din secolul al XIX-lea, pentru că- după cum se ştie- el a fost practicat în vechea literatură greacă şi nu era, decât o poezie didactică destinată să exprime nişte adevăruri filozofice şi morale esenţiale, într-o formă concisă, de maxime uşor de memorat. Aşa sunt Exhortaţiile morale şi politice ale lui Solon (sec. VII-VI, î.e.n), Despre natură, maximele lui Heraclit (sec. VI-V, î.e.n.), Versurile de aur atribuite lui Pitagora etc. Biblia conţine, de asemenea, numeroase pasaje de poezie gnomică în Cărţile înţelepţilor, în Proverbe, în Ecleziast etc. Pot fi citaţi poeţi gnomici şi în evul mediu german, o întreagă şcoală de Spruchdichtung religioase, morale şi politice, printre ei locul de frunte avându-l Walther vin der Vogelweide (sec. XIII). În literatura persană există apoi vestitele rubaiyyat (= catrene) atribuite lui Omar Khayyan (sec. IX-XII), admirabile versuri, prin conciziunea şi adâncimea sentimentelor exprimate. Mai pot fi amintite, în vremea Renaşterii, Catrenele morale ale lui Guy du Faur Pibrac (1529-1584), cunoscute în toată Europa centrală la vremea lor. Lista poate fi înmulţită. Am dat-o spre a se putea vedea că o asemenea poezie, în formă fixă şi puţin complicată, ca imagistică, seacă adesea, nu putea conveni unui romantic. Şi cu toate acestea Eminescu a practicat-o în Glossă şi în Cu mâne zilele ţi-adaogi... .
Nu este lipsit de interes să observăm că cele două poezii au fost compuse şi publicate simultan (în decembrie 1883). Dacă - aşa cum arăta G. Călinescu - Cu mâne zilele ţi-adaogi... nu este altceva decât o pagina de filozofie schopenhaueriană versificată, constrânsă într-o geometrie abstractă în care impresionează mişcarea ideilor, Glossă nu este decât o glosă (gr.glossa=limbă) în marginea aceleiaşi filozofii schopenhauriene. Cuvântul are sensul de explicaţie, pe înţelesul tuturor, a unui text obscur , explicaţie făcută adesea cu secretă maliţie, cu amărăciunea de a constata că cel care o face, filozoful, are dreptate, ceea ce de astă dată se potriveşte romanticului Eminescu de la sfârşitul carierei sala de poet.