Descriere referat

| Referate alte | Recomanda unui prieten | Trimite prin YM

0.1. Ne propunem să examinăm, cu ajutorul unor exemple latine şi romanice, sensul propriu şi posibilitatea însăşi a unui studiu diacronic structural al semnificaţiilor cuvintelor. În termeni saussurieni, problema pe care o punem nu priveşte deci dezvoltarea istorică a semnificaţiilor, nici schimbările în raporturile de solidaritate între semnificanţi şi semnificaţi (înlocuirea semnificanţilor în cursul istoriei limbilor), ci exclusiv schimbările structurale ale semnificaţilor. În locul termenilor saussurieni – mai ales cînd nu este vorba de unităţi lingvistice ca atare, ci de cele două planuri ale limbajului, planul semnificant şi planul semnificat – preferăm totuşi termenii lui L.Hjelmslev, expresie şi conţinut, fără să ne limităm totuşi la aşa zisa “formă a conţinutului” (forma pur relaţională, fără identitate şi fără “desemnare” semantică) şi deosebind net pe de o parte significatum şi designatum, meaning şi thing-meant: “semnificatele”, care sunt lingvistice, şi “lucrurile” desemnate, care nu sunt materie lingvistică. Avem în vedere, deci, un studiu diacronic structural al planului conţinutului, iar prin “conţinut” înţelegem, în acelaşi timp, “formă” şi “substanţă” semantice sau, pentru a ne exprima mai bine, “substanţa” semantică “formată” lingvistic.
0.2.1 În această privinţă şi dintr-un punct de vedere general, trebuie să precizăm de la început, pentru a nu trebui să repet apoi pentru fiecare exemplu, că o eventuală semantică diacronică structurală – ca de altfel, orice studiu structural – n-ar putea exista decât raportată la ceea ce numim limba funcţională, adică limba ca “sistem”, limba mai mult sau mai puţin unitară în interiorul unei limbi istorice, şi nu cu referire la o limbă istorică (“franceză”,”engleză”, “germană” etc.) luată în ansamblu, care în mod normal cuprinde o întreagă serie de “limbi funcţionale”, uneori destul de deosebite. De pildă, nu este posibil să determinăm valoarea lui causer (a conversa) în “franceza actuală” şi atât, pentru că într-o anumită formă din franceza actuală (de exemplu în “franceza medie normală”), acest verb se opune unui verb parler, în timp ce în altă formă (“franceza populară”) această opoziţie nu există. Unităţile funcţionale trebuie, desigur, să fie stabilite acolo unde funcţionează şi prin opoziţiile în care ele funcţionează. Or, din acest punct de vedere, nu există o singură unitate, “causer” în franceză. Chiar lăsând la o parte dialectele, există cel puţin două unităţi determinate de opoziţii diferite şi aparţinând unor sisteme diferite: causer nu înseamnă sau “causer” sau “parler”, ci “causer” (opus lui “parler”) într-un sistem al francezei, şi “causer” (+ “parler”) în alt sistem:

« franceză medie normală »
« franceză populară »
Deci, dacă vrem să stabilim conţinutul lui causer nu putem lua în considerare cele două sisteme în acelaşi timp: trebuie luat în considerare sau un sistem sau celălalt. Aceasta înseamnă că orice descriere structurală (ca şi orice istorie « internă ») a unei limbi istorice trebuie făcută în principiu pentru fiecare din « limbile funcţionale » pe care le distingem în ea. Puţin interesează dacă o facem paralel: important este să nu confundăm sistemele. Faptul că causer se opune (sau nu se opune) lui parler în cutare sau cutare varietate a francezei este un fapt de structură a varietăţilor considerate; faptul că causer se opune lui parler într-o varietate a francezei şi nu se opune în altă varietate, va fi numit, în concordanţă cu L.Flydal[1], un fapt de arhitectură al limbii franceze ca limbă istorică. Faptele de structură se referă la opoziţiile dintre termeni în interiorul unei limbi funcţionale (sistem lingvistic); faptele de arhitectură se referă la opoziţiile dintre limbi funcţionale în interiorul aceleiaşi limbi istorice.[2]
În cele ce urmează, vom avea a face aproape exclusiv cu fapte de structură. Prin „franceză”, „spaniolă”, „italiană” etc. vom înţelege deci aceste limbi în forma lor zisă „comună” şi „medie” care, până la un anumit punct, poate fi considerată în fiecare caz ca un sistem mai mult sau mai puţin unitar. „Franceza”, de pildă, va fi franceza medie în care causer se opune lui parler, şi nu franceza în general, în care această opoziţie uneori există, iar alteori nu există. Dar aceasta nu înseamnă că ignorăm natura „polisistematică” a oricărei limbi istorice. Vorbind de opoziţii, vizăm tacit în continuare, în fiecare caz, forma limbii respective în care opoziţiile există şi în care ele sunt aproape aşa cum le prezentăm, ceea ce este suficient pentru scopul nostru actual. Aceasta nu exclude totuşi faptul că există alte forme ale aceleiaşi limbi în care opoziţiile sunt diferite sau că există forme în care ele nu există.
0.2.2. Pe de altă parte, şi de data asta pentru un motiv propriu cercetării noastre, trebuie să precizăm că ne vom ocupa exclusiv de semantica diacronică a lexicului, adică de diacronia semnificaţiilor lexicale, pe care le numim lexeme, şi nu de semantica diacronică în general. În fapt, ar fi vorba, deci, de posibilitatea unei lexematici diacronice. Într-adevăr, limitarea tradiţională a semanticii la „cuvinte”, ca unităţi lexicale, nu este justificată, deoarece gramatica este şi ea „semantică” în măsura în care se ocupa de conţinutul formelor gramaticale[3]: termeni ca plural, singular, comparativ, indicativ, prezent, masculin, feminin etc. şi chiar termeni ca genitiv, dativ etc. desemnează, cel puţin implicit, funcţii (şi nu doar forme ale expresiei) şi se referă prin aceasta la „conţinut”. Formele de expresie ale „pluralului” chiar în interiorul aceleiaşi limbi, pot fi foarte deosebite, şi ceea ce le uneşte este tocmai funcţia lor semnificativă pe care o numim plural. lar când clasăm ca „articole” elemente foarte diferite din punct de vedere material: enclitice, ataşate numelui în anumite limbi (română, daneză, suedeză etc.) şi proclitice, detaşate (sau detaşabile) de nume în alte limbi (franceză, italiană, germană etc.), procedăm astfel de la sine, pentru că, recunoaştem aici „articolul” ca unitate a funcţiei. În realitate, toate funcţiile limbajului – în afara funcţiilor fonologice, care, referindu-se exclusiv la structura expresiei, nu sunt decât indirect – sunt „semantice”: ele sunt modi significandi, „modalităţi” ale semnificaţiei. Dacă, totuşi, folosim termenul semantică în sensul restrâns pe care-l socotim de fapt ca nejustificat, o facem din două motive: a) pentru a fi de acord cu uzul curent, care inţelege prin „semantică” în primul rând sau exclusiv semantica lexicală[4] şi b) pentru că posibilitatea unei semantici diacronice structurale în gramatică nu constituie o problemă şi, într-un anume sens, n-a constituit-o niciodată (cf.1.1.)
0.2.3. Mai precizăm că n-am socotit necesar să dăm aici o definiţie nouă şi personală a „cuvântului”. Considerăm noţiunea de „cuvânt” ca intuitiv stabilită; de altfel, o definiţie modernă oarecare a cuvântului[5] – de exemplu, aceea a lui L. Bloomfield: „a minimum free form” – poate servi scopului nostru, căci dificultăţile empirice foarte felurite referitoare la delimitarea cuvintelor nu privesc de fapt decât „cuvintele gramaticale”, şi nu „cuvintele lexicale”.